Joia Verde

Joia Verde era, în calendarul popular, o zi de sărbătoare celebrată în prima săptămână după Rusalii, moment în care se încheia și ciclul Joilor Oprite sau Nepomenite de după Paști, zi cunoscută în Bucovina ca fiind Bulcile. Încă din precreștinism, zilele săptămânii au fost personificate, lor atribuindu-li-se responsabilități aparte, fiind învestite cu puteri magice, repercutate atât asupra indivizilor, cât și asupra animalelor sau câmpului.

 

În concepția carpatică precreștină, lumina zilei era un dar oferit pământenilor de către ziua de joi, pentru ca, apoi, creștinismul să revendice această atribuție oferind-o duminicii (Ziua Domnului). Uzurpându-i-se principala responsabilitate și calitate, Joia începe să devină, în credințele populare, răutăcioasă, răzbunătoare, iute la mânie, ucigătoare, ea găsindu și noua identificare în contextul calendarului popular, în joile de după Paști, în special în ultima dintre acestea, în Joia Verde sau Joia Mânioasă (Bulcile). Înainte, ritualistica specifică tuturor prescripțiilor și interdicțiilor legate de această zi viza o dublă funcționalitate: ferirea câmpului de intemperii și garantarea unor recolte bogate. În societatea tradițională, această zi era învestită cu valențe identice cu cele atribuite unor reprezentări populare, unele aspecte întrecând prin importanță învestitura ființelor mitologice fantastice. Se credea că celui care îndrăznea să lucreze ceva în Joia Verde pe câmp (săpa, prășea, semăna anumite semințe cu vegetarea târzie), recolta viitoare îi va fi mult diminuată față de cea a semenilor săi, culturile îi vor fi compromise peste vară de grindină sau de arșiță. Mai era credința că grindina formată de forțele diavolești în joile de după Paști era descărcată pe pământ ceva mai apoi. Interdicțiile de muncă din această zi nu se refereau numai la lucrările în câmp, ci și în gospodărie, așa că femeile nu cutezau să spele rufele, să le bată cu maiul, pentru că „tot așa va bate gheața pe ogor”. Nu se depăna nimic, nu se urzea, iar bărbații nici nu înhămau caii, celor ce vor îndrăzni să opărească cămășile albe urmând să li se oprească grâul peste câteva zile. Referitor și la acest aspect, surprins din plin în secolul al XVIII-lea, Dimitrie Cantemir arăta că „norodul este destul de aplecat spre eres și încă nu s-a curățat desăvârșit de necurățenia cea veche, se mai închină și acum la câțiva zei necunoscuți și care se vede bine că se trag din idolii vechi ai dacilor” (idoli neolitici, n.n.). În spațiul bucovinean, această zi era cunoscută și ca Bulcile Rusaliilor, deoarece cădea imediat după Rusalii, când aceste ființe își anunțau sfârșitul prin buciumare, totodată sfârșindu-se și acțiunea lor malefică. Local, în această zi (recunoscută cândva și de biserică), lumea se aduna în locașurile sfinte asistând la serviciul religios săvârșit în mod special pentru grindină. În fiecare casă, lumea săvârșea diferite practici ritualice pentru prevenirea grindinii, precum și împotriva insectelor care ar fi invadat câmpul (lăcustele). Se împleteau străvechi ritualuri precreștine cu cele creștine, totul desfășurându-se într-un sincretism ce aparținea unui creștinism cosmic de factură populară. Și astăzi, pentru bătrânii satelor, această zi este cea în care „fierbe piatra” și când toate insectele (gujuliile) se împrăștie pe pământ, Joia Verde deschizând sezonul bâlciurilor și iarmaroacelor de vară, în preajma Sânzienelor.