Mocănița de la Moldovița
Pentru că aparițiile trenulețului de epocă cu șuieratul său ca odinioară sunt foarte rare, oameni din toate colțurile țării veniseră să se plimbe cu el. Dacă în prima zi a circulat doar cu două vagoane, unul de clasă și unul restaurant, sâmbătă și duminică, au mai fost atașate încă două vagoane, pentru a se putea face față numărului foarte mare de călători. Pe viitor, proprietarii intenționează să pună în circulație trenul în fiecare duminică, contra unei sume modice, bani care ar urma a fi folosiți pentru la lucrările de continuare a traseului spre Argel. Pufăitul trenulețului a atras turiștii Mulți turiști din țară au aflat din presa centrală și de la televiziuni că acest tren circulă iar. O băcăuancă a venit special cu familia la Moldovița, pentru o plimbare cu trenulețul. „Nu ni s-au cerut bani, dar am dat din plăcere, pentru a se reface linia. Este ceva superb, o să le spunem tuturor cu care ne întâlnim despre această mocăniță, pentru că este ceva splendid”, ne-a spus turista. Alte familii din Focșani și București, aflate în Bucovina pentru a petrece zilele libere de la începutul lunii mai, aflaseră de la televizor de existența „mocăniței” și au venit special să facă o plimbare cu aceasta. Turiștii s-au plâns de lipsa indicatoarelor din intersecții spre localitățile cu monumente istorice, mănăstiri sau alte mijloace de agrement. „Am tot căutat unde este mocănița, am întrebat un polițist, am întrebat un sătean, nimeni nu știa de unde pleacă și am ajuns aici după ce am văzut un muzeu inedit de ouă încondeiate al doamnei Lucia Condrea. Sunt multe obiective frumoase care nu sunt promovate, nu sunt semnalizate corespunzător, motiv pentru care este greu de ajuns la ele. Din întâmplare, căutând mocănița, am dat de muzeu, pentru că am intrat pe o uliță și nu aveam unde să întorc mașina. Cel mai important lucru este inițiativa oamenilor care au pus mână de la mână să repare o parte din calea ferată distrusă de inundații ca pe 1, 2 și 3 mai să se poată face plimbări cu mocănița. Este absolut superb. Nu este nicio diferență între Tirolul din Austria și Bucovina românească. Doar de promovare”, ne-au declarat turiștii din București. Copiii au fost cei mai încântați: trenulețul este aidoma ca cel dintr-un parc de distracții. Dimensiunea redusă a trenului și a locomotivei, mobilierul din vagoane, care pare a fi miniatural, i-au fascinat pe micuții care au fost dispuși să aștepte și câte o oră în stație pentru a mai face o călătorie. Trei bătrânei simpatici se ocupă de întreținere Dumitru Clitnovici este „nașul” trenului, dar și frânarul acestuia, „pentru că oamenii trebuie să fie transportați în siguranță, iar atunci când vagoanele prind viteză la vale trebuie să mai strâng un pic de frână. La fel, când trenul se oprește, vagoanele trebuie frânate. Cât despre încasări, fiecare achită după posibilități. Oamenii din zonă nu prea dau nimic, turiștii dau. Nu este stabilit un preț, ceea ce dă fiecare reprezintă o donație voluntară pentru reparații și extinderea liniei de cale ferată îngustă”, ne-a spus Dumitru Clitnovici. Cei doi mecanici ai locomotivei „Krauss” au fost asaltați cu mii de întrebări din partea turiștilor. Despre tren, despre vechimea locomotivei… Iar zeci de copii au devenit cei mai buni prieteni ai dlui Popescu, unul dintre mecanici, pentru că i-a primit în locomotivă în timpul călătoriei. De la mecanici am aflat că cele trei plăcuțe roșii sunt la fel de valoroase ca orice șurub al locomotivei, pentru că, „dacă dispare ceva, mașinăria e scoasă din funcțiune și cu greu mai poți face ceva identic”. Plăcuțele roșii reprezintă identitatea locomotivei; pe una scrie 76-209 (ecartamentul și seria locomotivei), pe-a doua, viteza maximă, 15 kilometri pe oră, iar pe cea mică, 60 de cai putere. Cei doi bătrânei, mecanici pasionați, „doi meșteri mari” ai unei meserii de-acum uitate, sunt singurii care mai știu să-i strunească, să-i mânuiască mecanismele învechite, să o greseze și s-o vindece când apare vreun beteșug al locomotivei „născute odată cu părinții lor”. Regretul lor este că nu mai au la dispoziție depoul, pentru că „acolo spălam locomotivele cu apă fierbinte, le curățam înainte de a le verifica, de a le gresa toate piesele. Acum ne este greu, dar trebuie să ne descurcăm cum putem”, ne-a spus Ioan Popescu sau nea Nelu, după cum îi spun toți cunoscuții, mecanicul, omul a cărui viață se leagă, de 28 de ani, de locomotiva cu aburi. Tot de la Nelu Popescu am aflat că, după ce îi pune apa în cazan, în 3 ore locomotiva e gata de drum. De aceea poate face față repede solicitărilor venite de la turiștii. 120 de ani de istorie feroviară la Moldovița În prezent, lui Georg Hocevar, austriacul care este administratorul unei firme specializate în calea ferată îngustă, din Brad, i se datorează și calea ferată îngustă și turismul feroviar din Moldovița. Calea ferată îngustă și „mo-cănița” de la Moldovița au o istorie de peste 100 de ani. În anii 1888-1889, germanul Louis Ortlieb din München, proprietar de gater, a construit și pus în funcțiune la Moldo-vița prima cale ferată forestieră. În anul 1902, această cale ferată era folosită la transportul buștenilor, avea lungime de 23,9 km și se întindea de la Moldovița la Roșoșa. În 1957 erau 4 locomotive cu aburi, care trăgeau vagoanele cu lemn, iar în 1987 linia ferată îngustă de la Moldovița era cea mai lungă din țară, având 100 de kilometri. Până în 1990, în zonă a funcționat un sistem paralel cu CFR: Căile Ferate Forestiere (CFF). Exista o cale ferată îngustă, trenulețe cu vagoane ce transportau lemn din munte, centraliste, impiegați, șefi de stație, echipe de întreținere a liniei, fiecare cu câte 10 oameni, care aveau în grijă aproximativ 12 kilometri. Traseul pornea din Moldovița și urca spre Argel, Izvoarele Sucevei, Moldova-Sulița. „Cea mai mare extindere a fost în 1987, când linia îngustă a avut 100 de kilometri, ajungea până pana în inima muntelui, iar pe fiecare pârâu erau ramificații. După 1990 a dispărut totul, s-a desființat, s-a împărțit în tot felul de linii secundare, iar din 2005, când am început noi să reabilităm traseul turistic aici în Moldovița, am putut să reabilităm 3,6 kilometri. Practic sunt posibilități de extindere până la aproape 15 kilometri. Tre-buie bani, trebuie putere, trebuie voință. Posibilitate de extindere există și în jos, spre Vatra Moldoviței, spre Mănăstirea Moldovița și în sus, spre păstrăvăria de la Argel. Aceasta este ținta noastră pentru viitor”, ne-a spus Georg Hocevar. Printre localnicii veniți acum la o plimbare cu “trenul nostru drag” este greu de înțeles cum, după 1989, calea ferată forestieră nu mai este rentabilă, de ce liniile au fost scoase și lemnul e transportat din munți în camioane care pot duce de câteva ori mai puțin decât vechiul tren forestier. “Iarnă, vară, ploaie, viscol, ne făceam treaba cu acest tren, uneori ajungeam din pădure la 3 dimineața, înghețați și flămânzi, iar la 6 porneam înapoi. Se făceau bani buni, s-ar putea face și acum, vin străinii și întreabă de tren… Dar dacă nu mai este linie, unde să-i duci? În pădurile noastre nu erau alte mijloace de transport, iar mocănița era o adevărată binecuvântare”, ne-a spus un localnic. Locomotiva se apropie de centenar După anul 2000, cele două locomotive “Krauss LI” (fabricată în 1921) și “Reșița” (fabricată în 1955), rămase în comună, nu au fost preluate de Primăria Moldovița și, după o privatizare mult discutată, o firmă din Vișeul de Sus le-a făcut… nevăzute, cu toate că erau foarte bine întreținute. Și nu au mai putut fi recuperate, iar linia ferată îngustă a fost abandonată! Locomotiva cu abur „Krauss”, care tractează în prezent „mocănița” de la Moldovița, a fost construită în anul 1917, la uzinele „Krauss” din München. A fost „activă” până în 1971 în Austria, de unde a fost achiziționată în anul 2005, de la un colecționar, recondiționată și pusă în funcțiune pentru Moldovița, în 2007, ne-a spus Georg Hocevar. „Sunt un vis pentru mine aceste locomotive de cale îngustă și pentru aceste mocănițe am venit în România”, a precizat austriacul. Implicarea autorităților – singura șansă pentru turism În decursul anilor, cât timp mocănița nu a funcționat, hoții au furat șinele și traversele, situație ce a făcut ca lucrările de refacere a vechiului traseu să fie extrem de costisitoare. În plus, Georg Hocevar era decis – la puțin timp după ce reabilitase 3,6 kilometri de cale ferată îngustă printr-un proiect de 4 miliarde de lei vechi plănuia să recondiționeze și alte porțiuni din traseul total de 27 km – să abandoneze turismul feroviar la Moldovița după ce a văzut că, pentru a circula cu „mocănița” recondiționată de el, trebuie să plătească chirie la Direcția Silvică Suceava. “Înainte de 2008 a fost o muncă foarte grea de convingere că această mocăniță este importantă pentru zonă. După 2008, treburile se mișcă altfel aici și, pe lângă mănăstiri și monumentele din zonă, mocănița a devenit un punct de atracție. După 2008, cei care au ajuns la putere la nivel local și județean au înțeles că această mocăniță este practic un magnet pentru turiștii care vin în zonă”.
Comentarii