Umberto Eco

 

Umberto Eco este un scriitor italian mai cunoscut în lume decât cei mai cunoscuți scriitori ai noștri de azi, Mircea Cărtărescu, Horia Roman Patapievici sau Andrei Pleșu, de pildă. Asta pentru că, într-adevăr, limba italiană are o mai bună circulație planetară, la care contribuim din plin și noi, traducerile din limba italiană în limba română depășindu- le cu mult pe cele din limba română în limba italiană, iar învățatul limbii italiene de către români fiind, de asemenea, superior numeric, la modul strivitor chiar, deprinderii limbii române de către italieni (până și în cuplurile mixte, câștigul de cauză revine tot limbii italiene, oricât de vorbărețe ar fi româncele noastre). Desigur, această mai bună circulație planetară a limbii italiene nu reprezintă unicul motiv pentru care Umberto Eco este mai citit la noi decât cei mai cunoscuți scriitori ai noștri la ei. Numele său înseamnă ecou, răsunet, sortindu-l cum s-ar spune de la naștere unui succes de public, inclusiv românesc, impresionant, mai ales că romanele sale, ,,Numele trandafirului” și ,,Pendulul lui Foucault”, care l-au scos din lumea mai strâmtă a filosofilor și semioticienilor, au fost traduse la noi într-o vreme când, și când încă, toată lumea care știa să citească – citea. Dar pentru că gloria nu se astâmpără prin ea însăși, avantajat de limbă, nume și renume, Umberto Eco a mai făcut un pas, neintenționat poate, dar greu de suportat, întru marginalizarea celor mai în vogă dintre scriitorii noștri: le-a luat-o înainte, grăbindu-se să îndrepte un deget acuzator spre șeful guvernului – al guvernului său, italian – și să ia apărarea românilor din Peninsulă. A românilor noștri.