Elveția, sora mai mare a satului Brodina de Sus (III)

10 iulie. Trezirea la 6, căci la 6,30 avem autobuzul pentru gară. Luăm bilete dus-întors pentru Baden. Aflăm că trebuie să schimbăm trenul la Berna. Nicio problemă! Sunt puțin emoționată pentru că nici eu nu am mai vizitat Baden și am auzit că este un oraș deosebit. Ajunse în oraș, înainte de a părăsi gara, hotărâm, eu și Mari, să notăm câteva repere pentru a nu ne rătăci. Nu de alta, dar aici se vorbește numai limba germană, iar noi la germană suntem în plop, plopul în aer și tare mai bate vântul.

 

Suntem realmente cucerite de frumusețea așezării, de clădirile somptuoase, statuile colorate, străzile perfect aliniate: se simte parcă ordinea și disciplina tipic germană! Reușim să vizităm orașul fără să ne rătăcim. Păcat că nu avem cu noi un ghid, care să ne dea mai multe detalii. Practic, în afara faptului că orașul este stațiune termală încă din epoca romană și că începând din 1850 s-a extins pe versanți, nu mai știu mare lucru! Reușim să prindem ultimul tren, care oprește la Palezieux. Ajungem acasă la o bucată de noapte, obosite, dar și foarte încântate. Mâncăm ceva în fugă și, după un duș binemeritat, ne culcăm. 11 iulie. Luăm trenul de opt și 11 minute spre Lucerna. Vreau să-i arăt Marinelei faimosul pod, care traversează fluviul. Admirăm picturile amplasate din loc în loc pe pod. Fantastic! Pentru cine nu știe că acest pod a căzut pradă flăcărilor prin anii 90 și ceva, n-ar zice că totul a fost reconstruit! Dăm o raită prin oraș. Obosite, ne așezăm pe malul fluviului și hrănim lebedele. De fapt, Mari le hrănește, eu doar privesc și aștept în secret clipa când lebăda o va ciupi de mână. S-a întâmplat! Ha, ha, ha! Mari privește înciudată lebăda, apoi bufnește și ea în râs. Râdem în hohote, ca doi copii. Lebăda ne privește complice și apoi întinde iar gâtul său lung, așteptând parcă recompensa că ne-a distrat. Mari îi dă ultima bucățică de pâine și apoi ne îndreptăm grăbite spre gară. Am pierdut noțiunea timpului și suntem cu două ore în întârziere. Lucienne ne-a invitat la ea la cină. Un telefon rezolvă totul. Ce bine că s-a inventat telefonul mobil! Cinăm la Lucienne, împreună cu Ileana Zinici, brodineancă de-a noastră, soțul ei și cei doi băieți: Samuel – 7 ani și Thomas – 4 ani. Ne bucurăm de prezența Ilenei, dar suntem prea obosite pentru a purta o conversație. Aproape că nu putem nici mânca. În sfârșit, în pat! N-am apucat să stabilim un program pe mâine, dar avem timp. 12 iulie. Micul dejun la Lucienne. Cafeaua o bem la Simone Mayor, împreună cu Philippe. L-am găsit, aici, pe Pierre Imof, jurnalistul. Plecăm cu Lucienne la cumpărături, la Vevey. Ne strecurăm printre picăturile de ploaie și admirăm statuia lui Eminescu, la câțiva metri de cea a lui Chaplin. Ce onoare! O postez pe Mari lângă fiecare statuie și o pozez. Nici Lucienne nu scapă nepozată! Vizităm și Montreux – tot pe malul lacului Leman. E o aglomerație…! Are loc nu știu ce festival de jazz, parcă, și orașul e plin de tineret. 13 iulie. Lenuța Melniciuc ne îmbarcă în mașina sa și ne pașaportează la ea acasă, la Aran, o localitate situată la câteva minute de Vevey, pe dealurile din apropierea lacului Leman. Doamne, câte a mai făcut fata asta în șapte ani! Doi băieți minunați: Mathias – 6 ani și Sebastian – 3 ani și o vilă fantastică, cu vedere spre lac. Chiar e împlinită! Așteptăm pe Ileana Zinici cu familia ei și, după ce luăm masa, plecăm cu toții să vizităm castelul Chillon, pe malul lacului. Năzdrăvăniile băieților îmi dau dureri de inimă. Nu degeaba a lăsat Dumnezeu să facă femeia copii în tinerețe! Castelul nu-i nici pe departe ca cel de la Gruyere, totuși are și el farmecul lui. Se remarcă prin faptul că este construit pe o minusculă insulă a lacului Leman, fiind atestat documentar de prin 1150. Spre deosebire de castelul Gruyere unde fiecare încăpere și-a păstrat mobilierul ei, aici vezi doar ziduri reci care îți dau fiori. 14 iulie. Împreună cu Lucienne și cumnata sa, Marie-Claire, plecăm cu mașina în Valais, la Sion. De departe se văd cele două coline ca niște căciuli ce se înalță parcă din mijlocul orașului, acoperindu-i creștetul. Pe una e o veche biserică, iar pe cealaltă, ruinele unui castel. Am luat trenulețul până la baza primei coline. Doamne, ce am mai dârdâit de frig! Norocul nostru că și Lucienne a „făcut cuie”, ea, care făcea pe călduroasa, astfel am renunțat la trenuleț. Am urcat la vechea biserică de pe colină, apoi am coborât pe jos în oraș, unde am mai vizitat două biserici catolice monumentale. Am colindat orașul până ce Lucienne a dat de fresca cu subiect religios pe care ținea neapărat să ne-o arate. Într-adevăr, e grozavă! Urcăm, apoi, la castelul Notre Dame de… nu mai știu ce. O grămadă de ruine, dar priveliștea e minunată. Continuăm promenada cu turul unui lac și, apoi, în mașină, până la Saillon, unde ne oprim să mâncăm o înghețată. Ajunse la Maracon, facem un duș, după care luăm cina la Lucienne, frânte de oboseală, dar fericite că am petrecut o zi cu adevărat minunată: Lucienne, cu șarmul ei, a știut să întrețină veselia chiar și când dârdâiam de frig în trenuleț! 15 iulie. Trenul de 8 dimineața ne duce la Berna. Vizităm palatul federal – un amestec de stil bizantin cu elemente din Renașterea florentină. Vizita palatului reprezintă o lecție de istorie, dar și de geografie economică a Elveției. Cei patru războinici (statui de bronz) reprezintă cele patru limbi naționale: germana, romanșa, franceza și italiana. Vizităm apoi catedrala, admirăm universitatea și colindăm străzile. Pe strada principală, la distanțe relativ egale, sunt postate statuete colorate, cocoțate pe fântâni arteziene. Ne dor picioarele de atâta umblat, dar asta e! 16 iulie. Obiectiv – Lugano și, în special, Melide cu Suisse miniature. Ajungem, după ce am schimbat trenul la Lucerna, în Lugano. Luăm alt tren pentru Melide. Fantastic ce diferit poți vedea lucrurile de la o perioadă la alta! Cât de mare mi s-a părut (ca suprafață) Suisse miniature în 1991 și cum îl vedeam acum! Parcul cuprinde principalele clădiri din Elveția la scară foarte mică. Astfel, Mari pare gigantică lângă catedrala din Lausanne. Un tur al parcului, poze, și, cu primul tren, ne întoarcem la Lugano. Nu avem timp suficient să vizităm San Salvatore, de unde am auzit că e o vedere extraordinară a întregii regiuni a lacului Lugano și a zonei înconjurătoare, dar ne instalăm în vapor pentru o croazieră pe lacul Leman. Vizităm catedrala, dăm o raită prin parcul Scherrer, unde admirăm templul lui Nefertiti, templul Soarelui și numeroasele statui risipite într-o vegetație mediteraneană fiind gata-gata să pierdem trenul spre Maracon. Noroc cu un tânăr cunoscător al limbii franceze, care ne-a arătat drumul spre gară, altfel… Ajungem iar la ceas târziu de noapte acasă: picioare umflate, dureri musculare, dar super încântate. Adormim vorbind. 17 iulie. Hai în Franța. Zis și făcut! Tren, autostopul și iată-ne la Besancon, orașul care la inspirat pe Stendhal în romanul său „Roșu și negru”. Rătăcim pe principala stradă a urbei și ne minunăm de frumusețea clădirilor: la nr. 140 s-a născut Victor Hugo, iar pe partea cealaltă a străzii s-au născut frații Lumiere. Căscăm gura prin magazine și descoperim cu uimire că aici prețurile sunt mai mari decât în Elveția, unde, oricum, sunt destul de mari pentru buzunarul nostru. Intrăm în biserica Sainte Madeleine, apoi vizităm, în viteză, muzeul de Arte Frumoase și Arheologie, cel mai vechi muzeu din Franța, și admirăm tapiseriile, faianța și celelalte obiecte expuse aici. Ne grăbim să nu ne prindă noaptea pe pământ francez. Târziu, după miezul nopții, reușim și noi să ajungem acasă. Duș și apoi ne furișăm în așternut precum copiii care au făcut o boroboață. Spontan, ne privim una pe alta și pufnim în râs: hai c-a fost frumos! (Va urma) Prof. ELEONORA MEHNU Brodina de Sus