Simfonie a metaforelor

Apărută la Editura Junimea, Iași, 2008, Poeme pe-un fir de lumină se adaugă celorlalte cărți ale Mariei-Elena Cușnir, cu un scurt cuvânt introductiv al regretatului Cezar Ivănescu, apreciind că „În răspăr cu moda poetică actuală, Maria-Elena Cușnir își urmează netulburată parcursul spre o poezie abstractă pulsând de spiritualitate. I-aș apropia poezia de arta unui Paul Klee”, iar eu, cu modestele posibilități de apreciere, aș așeza-o, meritat, lângă lirica Magdei Isanos, păstrând însă anumite limite.

 

Structurată în cinci părți, cu titluri sugestive, cartea se constituie într-o simfonie a metaforelor ce vor deveni „șuier neiertător al clipei/în templul zădăr-niciei”. Totodată e și un labi-rint al anotimpurilor, o filo-sofie a gândului dominat de „ritmurile absurde ale orelor pe sub care trecem”, timpul devenind una dintre coordo-natele creației poetei, care ca-ută acum un punct de sprijin pentru a-și „obloji durerile urmărite de umbra îndoielii”. Sensibilă asemenea florilor și „rătăcind pe foșnetul cuvin-telor”, poeta parcă ar vrea să mărturisească și alte lucruri din viață ce se tot adâncesc, nerostite încă. Abia atunci și-ar simți sufletul ca după o ploaie caldă și liniștită de vară, când i-ar dispărea treptat „suspinul din rugăciunea de seară”, pentru că se simte în versul poetei un surplus de materialitate obsesivă, „de concretețe crudă a fenome-nelor”. Abia atunci va veni vre-mea când nu va mai fi înfiorată „de fantoma costelivă a amin-tirilor” și de „ ghimpii adânci ai somnului de dimineață”. Altfel va rămâne „nostalgia vâslind între vremelnicii”, iar „chipul cuvintelor” va mai purta din pigmentul obsesiv, deși „memoria uitării” o poar-tă prin „crângul cu fulgere un-de „oda ecoului” rămâne atât de răspicat „curajul meu!”. Versurile Mariei-Elena Cușnir au profunzime, deli-catețe, descoperă o persona-litate poetică formată, mereu în căutarea misterului existen-ței lucrurilor. Mai mult, tinde spre o poezie de aleasă respi-rație care începe să se instau-reze în spațiu” și să reziste, determinantele stilistice a-flându-se în viața imediată, ca simboluri ce-și păstrează prospețimea sub pana poetei strunită cu mână sigură și dibace. Poezia Mariei-Elena Cușnir „un discurs poetic ine-fabil ca „o lacrimă de în-geri”(Cezar Ivănescu) îmbra-că peisajul liric bucovinean cu lumina pură din poeme, unele cu chip de frescă, sub zodia îndoielilor, „gata să-și prime-nească sufletul” în căutarea clipei din eternitate, poeta ofe-rindu-ne, cu sensibilitatea-i deja cunoscută, posibilitatea de a (re)descoperi și alte va-lențe ale versului său, bătând discret la poarta sufletului îmbrățișat „de nostalgia/ Cea fără de leac”. Echilibrul com-pozițional al celor cinci părți, grija pentru construcția fie-cărui vers, ingeniozitatea imaginilor (în rare situații pe același clișeu), multitudinea elementelor cu deschiderea discretă spre un anume me-saj, un registru stilistic pre-tențios, bine stăpânit, sunt doar câteva remarci ale scri-sului Mariei-Elena Cușnir care păstrează taina miresmei din inima cuvintelor. Parcă tot mai afectată de „mușcătura” nemiloasă a timpului, poeta vede izbăvirea în apele ce se rostogolesc „în visele alge-lor”, omul neputând trăi „fără ieri și azi”, o stare de spirit ce s-ar vrea „cu chip de veșnicie”, dar „Ce adâncă a rămas amin-tirea/parfumul de liliac!/ Ce adâncă e mușcătura Asfin-țitului!”. Numai (re)citindu-i versurile „fărâma de fericire/ se-ntoarce spre tine” făcându-te să înțelegi „semnele/ ne-deslușite ale miezului de zi și de noapte”. E o bucurie și o căutare în aceste poeme, o zbatere în „încăperile necunoscutului”, poeta neezitând a se pierde în imensitatea oricărui gând, dar luminată de steaua ce i-a fost sortită. Înzestrată de la Dumnezeu cu puterea de a construi liric, de a înfrumuseța „chipul cuvintelor” într-o „dimensiune a silabelor”, „așezând rând pe rând / Ciudate file”, Maria-Elena Cușnir dispune și de alte posibilități de grupare a versurilor, nu numai în strofă polimorfă. Întrucât poeta „o-perează” adesea cu exactitatea și acuratețea chirurgului, a-bordarea a noi forme compoziționale ar avantaja-o, sporind strălucirea oglinzii în care să privească emblemele existenței pentru a da stră-lucire clipelor, în „livada vi-sărilor” din „poala năvalnică a serii”. Devoalarea treptată a unor stări și trăiri „prin marile adâncuri ale sufletului” invită cititorul să pătrundă în in-timitatea cuvintelor gustându-le esența, altfel „Zadarnic aștepți diminețile ca pe-o speranță”. Lirica Mariei-Elena Cușnir câștigă un teritoriu sufletesc rafinat, mărginit de orgoliul singurătății și al melancoliei. EMIL SIMION