Nu e un personaj fantastic ieșit din penița scriitoarei sarde Grazia Deledda sau din dialogurile înfierbântate ale personajelor rustice ale unui Ignazio Silone. Ionuț Gabriel Rusu e un român într-un cadru stabil (de 12 ani în Capitală) cu un dosar de angajamente enorme pe care în acești ani le-a tradus în inițiative concrete pentru poporul său, ajungând consilier adjunct al Primăriei Romei ca reprezentant al comunităților de imigranți.
Tânăr de pace și voluntar într-una dintre cele mai prestigioase Comunități, Sant’ Egidio, Rusu are un suflet de apostol al popoarelor, fiind un misionar tout court, întotdeauna în prima linie cu problemele migrantului amărât, care suferă, încercând cu disperare să supraviețuiască într-un oraș distant, aspru, amfibologic ca Roma. I-aș compara spiritul cu spiritul unui Annibale Di Francia sau al preotului care s-a făcut iubit de comunitatea din mahalaua Fidene, Russolillo, căruia acum enoriașii săi i-au ridicat o statuie în centrul Pieței din Fidene. O intervenție calibrată, senină, dar hotărâtă a fost rostită de Gabriel Rusu la plenara Congresului Spiritualității Românești (Alba Iulia, 29-30 noiembrie 2007). Înfruntând probleme zilnice de „ambientare” a românilor în Italia, apărând țara noastră de actele nechibzuite și deseori criminale comise contra cetățenilor italieni. Rusu este un bun „acordor” de suflete și liniștește furtunile ca un San Francesco da Paola. Astfel se creează și se pătrunde în societatea civilă de o parte și de alta a malului. Dar cine este într-adevăr Gabriel Rusu? O persoană simplă, de încredere, înțeleaptă, neliniștită. Un om de 30 de ani, cu chipul solar, cu doi ochi aprinși ca doi cărbuni, surâzător și bonom, îngrijit ca persoană până la detaliu. Rusu aparține acelor oameni care au fost orbiți de Dumnezeu pe drumul către Da-masc. Reușește să dea răspunsuri unui întreg popor disperat și visător, știe să găsească un cuvânt prietenos, se angajează să rezolve cererile cele mai disperate pe care o armată de imigranți i le încredințează. În câțiva ani a făcut să se aprobe de către Primăria Romei câteva moțiuni importante, de mare relevanță, cum ar fi: schimbarea legii cetățeniei; prelungirea permisului de ședere; crearea de centre interculturale și instituirea la Roma a Zilei internaționale a poporului rom și a memoriei: ceea ce deputații noștri italieni nici n-au visat să facă și frecventând „sala pașilor pierduți” stau în Parlament pentru a încălzi fotoliile sau cel mult pentru a prezenta vreo interpelare parlamentară, încasând salarii grase din vistieria statului. Gabriel este un regizor realist, un rege gol, și îmi vine în minte Zackie Achmat, un lucid activist încă din timpul lui Mandela. Negrii pot să se uite cu încredere la un referent de-al lor cu piele albă, malae-ziană, care visează să-i vindece pe cei cinci milioane de seropo-zitivi din Africa de Sud; diziden-tul poate cel mai important și mai urmărit pe care îl are azi Africa din vremea lui Mandela. Gabriel Rusu e un „războinic” imparțial al drepturilor civile ale imigranților. Un far pentru numeroși străini rătăcitori și nevinovați pentru că se învârt în gol în meandrele complicate ale unei birocrații italiene elefantiace, el este prezent în centrele noastre sociale, e un dinamic activist și predă italiana pentru străini la școala Louis Massignon. În puține cuvinte, un voluntar de bine care și-a dat sufletul și corpul pentru mântuirea românilor și nu numai. Vai de cei care comit discriminări rasiale și de cei care se ating cultura țării lui: numeroasele interviuri acordate unor cotidiene italiene, cum ar fi „Corriere della Sera” sau „Mes-saggero”, vorbesc foarte clar. A reușit din acele pagini în puține fraze să clarifice problematica țării lui în lumina anumitor înăs-priri ale mass-mediei care arătase cu degetul către români, descriindu-i ca „gunoaie” și cuțitari sau, mai rău, violatori. Rusu s-a apărat cu simțul democratic al celui care nu alunecă în mistificare și nu are motiv să falsifice sau să disprețuiască un popor demn și muncitor. ANTONIO COPPOLA (După ,,Lettere Meridiane”)
Comentarii