Taine eterne (IV)

Ne întrebăm deseori: ce rost au toate acestea? Toate sunt deșertăciuni și goană după vânt – este de părere Eclesiastul. Aleșii noștri n-au nevoie să gonească: buzunarele alegătorilor se deșartă automat în buzunarele lor, ale celor aleși. Îmbogățiții peste noapte devin tot mai lacomi de avere. Există și o taină a lăcomiei? Nu cumva excesul de bogăție materială sărăcește sufletul? Se poate simți fericit un bogătaș, când în juru-i este atâta sărăcie? Cât despre cei Prea Fericiți sunt total nedumerit.

 

Meditând asupra tainelor sfinte instituite de Biserică, m-am concentrat mai mult pe taina care l-a fericit pe evreul Nicolae Steinhardt: Botezul în Cristos! Citez (cu excerpte) din cartea sa, „Jurnalul fericirii”: „Cine a fost creștinat de mic copil nu are de unde să știe și nu poate bănui ce înseamnă botezul. Asupra mea se zoresc, clipă de clipă, tot mai dese asalturi ale fericirii… este adevărat că botezul este o sfântă taină, că există sfintele taine. Altminteri fericirea aceasta care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge, n-ar putea fi atât de neînchipuit de minunată și deplină… senzația că aș putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine… un simțământ de siguranță absolută… o mână care mi se întinde. Și noutatea: sunt un om nou”, ceea ce înseamnă că nou-născuții, prin botez, devin oameni noi; că nașterea în TRUP se cuvine să fie desăvârșită cu nașterea în DUH. Nou-născutul nu ne poate povesti despre „fericirea ce-l împresoară”, când se botează, că e taină. Nașterea este primăvara vieții – fermecătorul anotimp ce merită să fie celebrat cu mare fast. Tradiția creștină de botezare a nou-născuților este un prilej de petrecere a bucuriei de cea mai înaltă semnificație. Ivirea unei noi vieți este un protest împotriva implacabilei morți. Să jubilăm, deci! Este adevărat ce spune Steinhardt, că un nou-născut nu poate bănui ce-nseamnă botezul, dar asta nu-nseamnă că el nu trebuie botezat, ci, potrivit unor concepții, ar trebui să aștepte vârsta conștientizării acestui act. Dar dacă nu apucă șansa? Știm noi, adulții, mai bine decât ce ni se transmite prin tradiție, din moși-strămoși? Poate cineva să pătrundă ceva ce nu-i de pătruns? N-ar mai exista taine în cazul acesta. De aceea nu se poate susține că n-ar avea rost botezul nou-născutului sub pretextul că el n-ar înțelege acest act. Botezul fiind taină și minune, cu atât mai mult se-ndreaptă spre prunci. Esențialul în botez este acea „naștere din nou”. Și pentru asta trebuie să se petreacă acea minune a părtășiei cu Duhul Sfânt. Asta, cred, este cea mai importantă taină a vieții omenești! Atât botezul cât și hirotonisirea sunt taine sfinte, dar în cazul unora acestea devin simple formalități, golite de acea aură de sfințenie. Tradiția creștină a consacrat practicarea botezului prin imersiune, dar din cele relatate de N. Steinhardt în „Jurnalul fericirii” și din propria mea experiență reiese că nu procedeul, forma de botez sau hirotonie contează, ci miracolul ce se produce: „Pogorârea Sfântului Duh”, adică acea metamorfoză spirituală, înduhovnicire. Din acest punct de vedere, în cazul meu, acel curent-fior, ce l-am simțit că a trecut prin mine în celebrul vis profetic la Stoenești, când eram întemnițat, și despre care am scris în „Crai nou”, a fost un mod inedit de botez! Că nu-i cum vrea omul, ci cum dă Domnul; de aceea se și spune: nebănuite și încâlcite sunt căile Domnului! În anul 1938, N. Steinhardt face o excursie în Elveția și ajunge în orașul Interlaken, cazându-se la un hotel unde se aflau și participanții la congresul unei asociații religioase internaționale „The Oxford Group”. Luând parte la conferințele acestor protestanți, s-a simțit cucerit de ei, de acești „oameni a căror principală preocupare e credința în Dumnezeu și grija de mântuire. Naivitate multă, teologie sumară… cultură generală redusă, concepții adesea candide. Dar și frăgezime, farmec… nici urmă de tertipuri, vicleșug, blazare”. La terminarea congresului, Irlandezul (un irlandez, membru al grupului care-l ghida pe Steinhardt, dar căruia-i uitase numele adevărat), în dimineața dinaintea plecării grupului, vine grăbit spre Steinhardt și-i spune: „Te căutam; voiam să știi ce am visat: mi-a apărut Domnul și mi-a încredințat că te va chema la El; vei fi printre cei care cred în dânsul.” Irlandezul n-a apucat să povestească visul, căci era grăbit cu plecarea. Desigur, Domnul din vis era Iisus Cristos, dar sub ce chip apăruse el? Cum arăta? Ce a mai spus? Ne-nchipuim. Domnul din visul meu era… Maria!? Marele Anonim încă nu mi s-a explicat de ce a pro-cedat așa. Continui să mă rog… scriind, că prin scris multe mi se mai dezvăluie. „Mai tare platoșă decât ruga, nimic alta n-avem” (Chiprian). Încă-i bine, cât timp mai putem să ne întrebăm: de ce ninge, de ce plouă, de ce după opt urmează nouă? N-are rost să-ți pui întrebări fără… rost, dar întrebările despre dezvă-luirea tainelor eterne te ațâță și te obligă. Mă întreb, bună-oară: de ce a trebuit să dureze 22 de ani pentru împlinirea visului profetic al Irlandezului? Visul a avut loc în vara anului 1938 și s-a împlinit abia în anul 1960, în închisoarea Gherla. În condiții precare, un evreu se hotărăște să se boteze în numele lui Cristos, iar pentru oficierea acestui act îl preferă pe preotul-călugăr ortodox, părintele Mina Dobzeu. Îl curtau și cei doi preoți greco-catolici și o sumedenie de neoprotestanți; doară Irlandezul era unul dintre aceștia din urmă! Ciudată este lumea, ciudat este și destinul vieții lui Nicolae Steinhardt: se naște în mozaism și se botează în creștinism; iese din închisoarea securistă și intră benevol în „închisoarea” mănăstirească de la Rohia, din Țara Lăpușului, deși-i evreu sadea, cochetează cu legionarii! Opțiunea lui Streinhardt pentru ortodoxie se poate explica tot printr-o minune: cum se cunoscuse cu părintele Mina, brusc se hotărâse să se boteze („… sunt ovrei și doresc a mă boteza”, îi spune părintelui). Se știe că legionarismul era un fenomen social de largă reprezentare, angrenată fiind parte din crema spiritualității românești, din care, evident, nu puteau lipsi și preoți ortodocși. „Minunile există. Dumnezeu lucrează mereu… știu că am încăput în mâinile Dumnezeului celui viu… Trăisem ca un orb… La închisoare, înspre amurg, am aflat ce-i aia bunătate, bună-cuviință, eroism, demnitate…” Iată valurile vieții… În noaptea de 7 martie 1960, la închisoarea Jilava, gardianul îi face vânt lui Steinhardt într-o celulă puturoasă, cu munți de paturi de fier suprapuse (4 rânduri). Numai în cămașă și chiloți, cu bocceluța într-o mână, dârdâind de frig, se uită, bietul om, închipuindu-și că a ajuns în fundul iadului. „Deodată, sus de tot, la cucurigu, în stânga, pe rândul cel mai înalt, o mână a ridicat un deget și-mi face semn să urc…” Se ivise, apoi, și a doua mână arătându-i cum să se cațere. „O arătare înfofolită, îngrozitor de slabă…., mă-ndeamnă pe muțește să mă întind alături de ea; mă acoperă cu jumătate de pătură zdrențuită…” Peste vreo 10 minute sună deșteptarea. Cel ce-l invitase pe Steinhardt în pat se recomandă: sunt preot-călugăr ortodox. Parcă l-ar fi fulgerat pe Steinhardt și se hotărăște să fie botezat chiar de acesta. Formidabil: se împlinește prezicerea Irlandezului! Adeseori, ne mirăm de câte unii când apucă pe-o anumită cale a vieții. Părintele Nicolae a descoperit taina ortodoxiei – ISIHIA sau rugăciunea inimii. „Singur, la Zarca, purtat de valurile rugăciunii lui Iisus… ce fericire, frate, ce fericire”! VASILE REPTA