Confruntând cele două versete și constatând flagrantele inadvertențe în ele, sufletul meu se cutremură, întrebându-se: – Mai pot crede de-acum înainte, cum credeam din fra-geda-mi pruncie, că Biblia a fost scrisă sub nemijlocita dic-tare a lui Dumnezeu? I se poate atribui Atotputernicului, A-toateștiutorului eroarea de-a uita ce-a scris în cap. 90, când descria același eveniment în cap. 22? Este exclus. Atunci și acolo, în pădure cu vitele la păscut, sufletul meu a fost pus la grea încer-care, dar din această drama-tică încercare CREDINȚA s-a delimitat de CREDULITATE! „Demult a lumii vorbe eu nu le mai ascult /Nimica-i pentru mine ce pentru dânsa-i mult!” Evanghelistul Luca poves-tește în „Faptele apostolilor” despre convertirea apostolu-lui Pavel – agent al Danhe-drinului (un soi de Securitate sau Tribunal Penal la vechii evrei) – era spaima creștinilor, cum era de altfel Securitatea noastră până de curând. Și povestește Luca: Într-una din zile încalecă Saul pe un cal buiestru (pe atunci încă nu erau dube negre cu care ve-neau noaptea securiștii să ne ridice din paturi) și, escortat de „băieții cu ochi albaștri”, porni spre Damasc. Pe drum, deodată, pe la amiază, îl în-vălui o lumină cerească strălu-citoare și o voce bubuitoare îl apostrofă: Saule, Saule, de ce mă prigonești? Eu sunt Ii-sus!… Scoală-te (era căzut de pe cal) și du-te la Damasc, unde îți voi transmite instruc-țiuni. Și Saul se conformase fără crâcnire, deși avea asupra sa „scrisori către sinagogile din Damasc, să-i ducă legați la Ie-rusalim pe unii care umblă pe calea credinței” (F.A. 9:2). Deși avea ordin ferm din par-tea marelui preot, deși nutrea o ură furibundă pe ucenicii Domnului, Saul se transformă brusc în Pavel și devine cel mai zelos propovăduitor al crești-nismului, dar: „Toți cei ce-l ascultau rămâneau uimiți și ziceau: nu este el acela care făcea prăpăd în Ierusalim prin-tre cei ce chemau numele a-cesta și n-a venit el aici ca să-i ducă legați înaintea preoților mai de seamă?” (F.A. 9:21). Ne întrebăm și noi cu ace-eași uimire despre câte cineva, despre care știm ce-a fost când-va, iar acum ne predă lecții de capitalism și democrație! Fără îndoială: cu apostolul Pavel s-a petrecut o minune, un miracol, un fenomen uimi-tor, surprinzător, inexplica-bil, că altfel n-ar fi renunțat el la o funcție de demnitar, ca să-mbrățișeze o carieră atât de riscantă, știind că pentru ea o va plăti cu capul! Tot cu uimire mă-ntreb: de ce Domnul l-a preferat pe „securistul” Saul?… „căci el este un vas pe care l-am ales, ca să ducă numele meu îna-intea Neamurilor” (F.A. 9:15). Dar dragostea nețărmurită pentru Cristos și pentru uce-nicii Domnului, ce le-a cu-prins din momentul acela? Dar dorința fanatică de ați jertfi propriul trup în numele Lui? Toate acestea și altele asemănătoare sunt taine eterne. „Ne-nțeles rămâne gândul /Ce-ți străbate cânturile /Zboară vecinic, îngânându-l /Valurile, vânturile.” De 47 de ani aștept să mi se reveleze cel mai însemnat vis profetic, al cărui mesaj era proiectat să se împlinească peste 2 ani de la data visării, vis ce se împlinise întocmai și la termen, dar taina ce mă frământă de-atunci întârzie să mi se deslușească. De ce n-am fost lăsat să mor sau să mă omor atunci, în anul 1960, când mă aflam muribund prin-tre muribunzii din Spitalul Salcea – Balta Brăilei, când mureau în jurul meu „bandi-ții” ca muștele de insecticid?! În preajma Conferinței la nivel înalt de la Paris, din anul 1960, unda destinderii în re-lațiile internaționale se propa-gase și printre saivanele „gu-lagului” din Balta Brăilei. Ca urmare, muribunzii nu mai erau aruncați în gropi comune, ci erau expediați la tratament în Spitalul Văcărești. În con-voiul cu acești muribunzi mă aflam și eu. După 6 luni de tra-tament intensiv îmi reveni-sem. În toată această perioadă de spitalizare eram animat de sentimentul eliberării. Dulci iluzii… „Cum mângâie dulce, alină ușor /Speranța pe toți muri-torii! /La cel ce carcere plânge amar /Și blestemă cerul și soarta, /La neagra-i durere îi pune hotar /A lumii paranimfă – moartea”. Când, la externare, mi-am data seama că nu-i nici gând de eliberare și că mă duc îna-poi la Stoenești, brusc îmi ră-sărise ideea salvatoare: SI-NUCIDEREA! După doi ani de muncă silnică mă săturasem să mai tot sper, mai ales că-n față mai figurau încă 8 ani, din cei 10 ani de condamnare și ci-ne știe ce le vine ăstora pe chelie… Eram hotărât să-mi pun capăt zilelor, dar nu-nainte de a-i ucide pe cei care m-au adus în această stare. Și ce puteam face? Îmi tot frământam creierii și numai nu-mi venea inspirația. Și într-o noapte pe la două – nu știu ce-a fost – vis sau vedenie? – nici unde mă aflam nu-mi era destul de clar, dar mi-era limpede că dorm pe spate și deși, în realitate, dea-supra mea se aflau 3 paturi de fier suprapuse până în vârful saivanului fără tavan – în vis mi-apăruse imensul cer, din înălțimile căruia cobora spre mine o icoană luminoasă, proiectată pe un nor negru și volburos. Nu era icoana fecioarei Maria, ci a acelei Marii care mă vrăjise de mic copil, a cărei vrajă se spulberase, tot în mod miraculos, în preajma arestării mele; încruntată, cu pumnul drept ațintit spre mine, se răsti Maria mustrător: – Nu ți-am zis că vei face 4 ani? Brusc mi se schimbase imaginea, derulându-mi-se filmul unui vis anterior, dina-intea pronunțării sentinței, de prin august 1958, când încă mă aflam în anchete în arestul Se-curității la Botoșani. Uitasem complet acel vis, că nu cre-deam în profeția viselor. Îmi pierdusem și credința în Dumnezeu. Și iată visul: Coboram scările unui im-pozant imobil și, instinctiv, mă-ntorsei cu privirea în spa-te: era Maria – îndoliată și-n-lăcrimată… „Era în trista ei privire /Atâta jale și iubire /Și atât de mult regret…” Fără a rosti vreun cuvânt, ea mi-a înmânat un bilețel din foaie cu pătrățele, pe care scria cu pixul albastru: 4 ani. Mă uitam la bilețel, cu dimensiuni 5 x 1,5 cm, în care m-au frapat ondulațiunile scrisului; mi-am dat și o explicație: o fi scris-o pe-o scândură nege-luită!? Acesta a fost visul derulat în reluare, dar concomitent am simțit că trece un fior prin mine și atunci am șoptit: voi scăpa! Și m-am trezit. Oo, ce veselie pe mine! Peste 2 ani voi fi liber!… (Va urma) VASILE REPTA
Cercetați scripturile… Crede și nu cerceta… Când doar credeam, mă simțeam mai fericit. Cercetările s-au declanșat întâmplător. Mă aflam în pădurea copilăriei mele cu vitele la păscut. Citeam atunci „Faptele apostolilor” și când am ajuns cu lectura la versetul 9 din cap. 22, m-am oprit. N-am mai putut continua. Simțeam că mă încearcă o REVELAȚIE, sugerându-mi-se să răsfoiesc îndărăt filele cărții până la cap. 9, versetul 7.
Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!
Comentarii