– Pe la începutul anilor ’50, îmi executam pedeapsa de 8 ani temniță grea ca deținut politic și lucram la atelierul mecanic, în fabrica de pe lângă Penitenciarul Aiud. Pe atunci, la Aiud era cel mai mare de-pozit de valori umane și inteligență de pe pământul românesc, valori care erau supuse zi de zi unui regim de umilință și exterminare. Am aflat că printre deținuții poli-tici se află și scriitorul Nichi-for Crainic. Într-o dimineață, profesorul Jan Hălmaghi (care acum este în SUA și căruia îi împărtășeam unele din crea-țiile mele) mă cheamă să mă prezinte lui Nichifor Crainic.
Am fost foarte emoționat când am auzit că pot să-l cunosc pe marele filosof și poet, căruia îi învățasem de curând o poezie – „Eu” –, iar în decur-sul anilor de temniță, alte mul-te poezii, printre care “Cânte-cul potirului”, “Tu”, “Unde sunt cei care nu mai sunt”, “Cântec de bejenie”, precum și neasemuita baladă „Baldo-vin și Mădălina”. Am ieșit în curte, cu ochii în toate părțile, ca să nu fim surprinși de zbirii administrației sau de ticăloșii noștri de turnători. Lângă o movilă mare de rumeguș se afla un om în vârstă, mic de statură, brunet, slab, care spăla niște piese metalice într-o tavă mare cu motorină. Jan Hălmaghi, care-l avusese pro-fesor la Universitatea din Cluj, i-a spus: „Domnule profesor, am venit să vă prezint un buco-vinean pe care îl chinuiesc muzele. Vedeți dacă este ceva de capul lui”. Ceea ce m-a surprins a fost că „omulețul” s-a ridicat ime-diat în picioare și mi-a întins încheietura mâinii, căci pal-ma-i era plină de motorină, și m-a privit cu niște ochi senini și adânci și atât de pătrun-zători, încât simțeam că ro-șesc. Parcă voia să pătrundă dincolo de trupul meu nevol-nic, în tainele minții și ale sufletului. Apoi a zâmbit larg și m-a întrebat: „Într-adevăr, ai comis ceva poezii aici, în iadul acesta?”. I-am răspuns afirmativ. Între timp, Hălma-ghi plecase, ca să nu fim văzuți împreună. „Bucovinene, mi-a zis poetul, mă bucur că poezia nu moare nici în cele mai vitrege încercări omenești. Pe umerii voștri, ai tinerelor ta-lente, cade o grea povară, să duceți mai departe idealurile noastre și să cântați durerile și suferințele ce s-au abătut asupra neamului românesc. Cred că se va îndura Cel de Sus să ne deschidă cât mai curând porțile închisorilor și țara aceasta se va bucura de lumi-nă, prosperitate și pace, iar atunci vom putea pune umărul și mintea să ne ridicăm din prăpastia în care am căzut. Umpleți, flăcăule, hambarele sufletului cu toate durerile și nădejdile noastre, ca să putem pune temelii solide, pentru tot ce vom face. Căderile actuale sunt groaznice, umilințele sunt cumplite, iar redresarea trebuie să fie pe măsură. Ne revedem la «Gândirea». O s-o facem să strălucească mai mult ca în trecut”. – De unde venea optimis-mul acesta și încrederea că situația se va schimba și lucrurile în țară vor reveni la normal? – Pe atunci eram siguri că o să vină americanii să ne scape de iadul în care fierbeam, așa că, în naivitatea noastră, spe-ram multe, neștiind că cei pe cari îi crezusem salvatori ne dăduseră de mult cu lumânare și colac tătucului Stalin. Am plecat repede de lângă Nichifor Crainic, cu bucuria și emoția că, în ziua aceea, am cunoscut un om cu totul deo-sebit. Rămăsesem cu o puter-nică impresie. Când te uitai la el, vedeai un om slab și amă-rât, cu haine ponosite și mur-dare, dar care, când începea să vorbească, pur și simplu te copleșea, iar dacă era într-un cerc de oameni, personalitatea lui domina. După această primă întâlnire cu marele po-et, mă interesam unde lucrea-ză și mă duceam să stau de vorbă cu el. De fiecare dată se bucura când mă vedea. Întâi mă punea să-i recit noutățile. Mă corecta, îmi schimba unele cuvinte, îmi dădea unele sugestii și multe, multe în-demnuri. Până atunci nu prea luasem în serios creațiile mele în ceea ce privește poezia și făceam versuri doar așa, la diferite ocazii sau când mă domina câte un sentiment. Nichifor Crainic însă mi-a vorbit categoric să iau totul foarte în serios: „Ai talent, versul tău are muzicalitate, știi să îmbini melodios cuvintele, perseverează și vei ajunge să faci lucruri frumoase. Nu te lenevi, termină cu facilitățile, muncește pe fiecare vers, pe fiecare cuvânt”. Cam acestea erau cuvintele lui. Când lu-cram în schimburi diferite și ne întâlneam doar în treacăt, îmi striga de departe: „Ne vedem la «Gândirea», bu-covinene!”. – Cum era omul Nichifor Crainic în temniță? – Ca om, avea destule slă-biciuni. Suporta greu închi-soarea din pricina mizeriilor ei și suferea mai mult ca oricine, dar mai ales îl chinu-iau foamea, frigul și toate umilințele la care eram su-puși. Mulți îl condamnau pentru aceste slăbiciuni și circulau fel de fel de bârfe și răutăți, lansate în cea mai mare parte de politruci și de turnători, slugi supuse ofițe-rilor politici. Unii se lăsau prinși în cursă făcând fără voia lor, jocul comuniștilor. Dis-trugerea fizică și morală a valorilor acestui neam intra în programul diavolesc al împă-răției întunericului și urii. Oricărui om pe care-l credeau ei mai de valoare căutau să-i pună în cârcă fel de fel de murdării. De cele mai multe ori, eșuau în strădaniile lor, pentru că ne cunoșteam și știam de câtă mârșăvie este în stare administrația bolșevică. Cei mai tineri dintre noi, pe toți acești oameni, i-am apărat cât am putut, i-am ajutat și i-am încurajat. Prea multe nu se puteau face, pentru că teroarea era mare, iar dacă ajutai pe cineva și erai descoperit ime-diat erai acuzat de „ajutor le-gionar” și pedepsele erau grele. Anchetele, bătăile și schingiuirile se puteau ter-mina cu un nou proces sau cel mai des cu decesul persoanei respective. Ofițerii politici se străduiau în fel și chip să facă noi anchete și procese. Și totuși, în acele condiții groaz-nice, Nichifor Crainic a creat poezii nemuritoare, de o rară frumusețe. Le învățam și le răspândeam, iar în clipe grele, când ajungeai la capătul răbdărilor, în momente de descumpănire și deznădejde, te rugai și le recitai. În general, poeziile din închisori se potriveau cu durerile noastre, iar poeții erau prețuiți și sti-mați. – L-ați mai întâlnit după aceea? – Ultima dată l-am văzut în martie 1953. Era o dimineață friguroasă și, în timp ce ne-au scos afară cu tineta ca să o vărsăm la closet și-mi aștep-tam rândul, în spatele meu apare Nichifor Crainic, pur-tând cu greu vasul respectiv. În cursul nopții fusese o per-cheziție barbară și mi s-a plâns că i-au luat totul, un pulovăr, o flanelă de corp, până și periuța de dinți. A pus tineta jos, îi era frig, strângea pe lângă el o haină prea largă pe un trup firav și slăbit. Tușea des, iar pe față i se putea citi o imensă tristețe, amestecată cu disperare. Atât am putut să-i spun: „Lăsați, domnule pro-fesor, că de acum vine primă-vara, se încălzește timpul și o să ne ajute Dumnezeu să rezistăm”. „Parcă nu mai pot, sunt terminat”, mi-a spus. „Nu vă lăsați, nu deznădăj-duiți, nu vă lăsați!…”. Și a trebuit să intru în closet ca să vărs tineta și să iau apă. Când am ieșit, am fost nevoit s-o iau la fugă pe cealaltă parte a palierului, în zbieretele caraliilor. M-am întors să-l mai văd o dată. Nu am zărit decât o ființă mică, împuținată și chinuită, care se estompa în tremurul lacrimilor care-mi umpluseră ochii. Iar omul acesta nu era decât unul dintre marii noștri gânditori, filosof și poet, care au luminat un veac întunecat al nefericitului și oropsitul nostru neam. Nichifor Crainic s-a născut în satul Bulbucata, județul Giurgiu, la 22 decembrie 1889 (peste o sută de ani avea să fie ziua revoluției). Acum, când se împlinesc 118 ani de la nașterea sa, se cuvine să-i închinăm un gând pios pentru toate umilințele pe care le-a suportat, pentru frustrările de neînchipuit îndurate și toate relele pe care le-au putut concepe mințile satanice care au dominat secolul trecut. Nichifor Crainic poate fi socotit unul dintre martirii acestei țări, a cărui viață și suferință este o piatră de temelie la edificiul neamului nostru.
Comentarii