O conștiință vie, o carte-făclie pentru „Lumea din preajmă”

Cel ce scrie încearcă, întocmai ca Icar, să zboare spre cer, spre veșnicie. Și câți dintre semeni își construiesc, din slove, aripi și au această unică și nobilă cutezanță? Ion Paranici este unul dintre acești oameni! După o frumoasă și generoasă salbă de cărți de poezie – cele dintâi versuri i-au apărut în culegeri colective, Țara de Sus (1956), Trepte lirice (1964), Rezonanțe (1972), apoi, după anumite „sfiiciuni editoriale” (Adrian Dinu Rachieru) în volume proprii, Vă sunt anotimp (1999), Fiecare zi e o pasăre împușcată (2001), Cerneala căzută pe gânduri (2007) – poetul, publicistul, ziaristul Ion Paranici a îndrăznit și a ieșit întru judecata cititorilor și cu un volum de articole, Lumea din preajmă (Editura Mușatinii, Suceava, 2007, 137 p.).

 

E, bineînțeles, un mic fragment dintr-un uriaș travaliu ziaristic, desfășurat aproape patru decenii – și semănat cu dărnicie, responsabilitate și onestitate profesională (ca filolog, iubitor de cuvânt) într-un caleidoscop larg de publicații, „Zori noi”, „Crai nou”, „Cronica”, „Convorbiri literare”, „Orizont”, „Pagini bucovinene”, „Zorile Bucovinei”, „Contemporanul” – din care a căutat și selectat texte ziaristice care acoperă cronologic doar anii 1991-2006. Dacă în poezia sa exegeții, istoricii literari au văzut „un reflex al adeziunii la modelele clasicității”, reflex în care „logica și consecvența struc-turilor simbolice și a meta-forelor” exprimă „starea de echilibru, cu toate riscurile și dramele nevăzute, pe care le implică” (Mihail Iordache), dar, care stare de echilibru, este, pe cât de greu de cucerit, pe-atât de necesară pentru ca omul să rămână Om; dacă alți confrați într-ale scrisului au surprins în versurile sale acea „confesiune la persoana a do-ua – semn al unei îndurerate înstrăinări”, confesiune în care „pulsează melancolia”, care „tulbură tocmai prin cla-ritatea emoției” (Mircea A. Diaconu), textele ziaristice din cartea de față copleșesc și cuceresc cititorul prin vi-brațiile inimii și străfulgeră-rile luminoase ale cugetului, ale Omului, racordat la reali-tățile cotidiene, ancorat și pre-ocupat, constructiv și decisiv, să aleagă și să înțeleagă ce e bun și ce e rău în „lumea din preajmă”, pentru ca astfel cuvântul său să fie o făclie pentru semeni. S-ar cuveni dintru început o precizare esențială: Ion Pa-ranici a fost, este și rămâne unul dintre fruntașii elitei inte-lectuale sucevene, din Buco-vina – și, poate, nu greșim dacă ne gândim să privim lucrurile chiar la o sferă mai largă a țării – care în decembrie 1989, deși aflat de câteva decenii în fruntea singurului cotidian sucevean, n-a fost contestat, n-a fost înlăturat, dat jos, de pe scaunul de redactor-șef pe care se afla! De ce? Fiindcă – așa cum se mărturisea într-un articol însuși autorul recentei cărți, atunci când ziarul pe care-l conducea, „Crai nou”, împlinea „vârsta” de… 2.000 de numere – „dincolo de ceea ce-l așază sub aceleași principii deontologice, fiecare număr al ziarului se ambițio-nează a fi altceva decât pre-cedentul, să prindă în viața sa – chiar și de o zi – elemente noi din «spectacolul» general al vieții obștii, să preia ceva din nervul ei, din culoarea ei”; și aceste strădanii implică „o anumită conduită publicis-tică, o anumită moralitate a scrisului”, o „experiență ga-zetărească”, pe care „se înte-meiază credibilitatea și au-diența ziarului” (p. 87). Și – adăugăm noi – ca martori, care ne-am implicat și, atât cât a fost cu putință, am coordonat evenimentele din decembrie 1989 la Suceava – chiar dacă unii cățeluși și trepăduși se visau și încercau să urce, să se aburce pe scaunul redacto-rului-șef al singurului coti-dian sucevean de-atunci – su-balternii lui Ion Paranici, zia-riști, profesioniști, oameni sufletiști, formați și afirmați în cadrul redacției ca într-o fa-milie bine închegată și te-meinic sudată, și-au apărat și păstrat „șeful” care i-a iubit și socotit egalii săi și le-a im-primat ordine, disciplină, bu-nă cuviință, moralitate și o-nestitate, iubindu-și, judecân-du-și și tratându-și cititorii cu aceeași dragoste și stimă, cu care doreau și voiau să fie tratați ei înșiși. Sau, după un principiu suprem al tuturor marilor religii, „ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”, încât „în spațiul ziarului au intrat liber, cu încredere opiniile oamenilor”, opinii pe care – ne mărturisește autorul cărții de față, Ion Paranici – „le-am respectat indiferent de cu-loarea lor politică, le-am oferit tiparului indiferent de vi-rulența și ținta atacului critic. Echidistanța și obiectivitatea ne-au cenzurat gesturile publicistice” (p. 88). Conștiință vie, carte-făclie pentru „lumea din preajmă” prin slovele recentei sale scrieri, Ion Paranici a împărțit și dăruit idei, sentimente, opi-nii, convingeri, judecăți, a identificat și elogiat binele, a dezavuat și înfierat răul, min-ciuna, necinstea, ipocrizia, viciul sub orice formă s-ar fi manifestat și înfățișat ele. Astfel, în „Lumea din preaj-mă” autorul decelează și înfie-rează pe cei care se mulțumesc cu „pospaiul de cultură”, pe individul transformat într-un „patentat al învârtelilor” (p. 12) sau pe cel „cu două fețe: una pentru dânsul, alta pentru lume” (p. 37); dezavuează acel „cameleonism” al unora „practicat la scenă deschisă, fără jenă” (p. 37), „minciuna spusă cu neobrăzare” și, deopotrivă, „corupția ce bate cu insolență la toate ușile” (p. 47); constată că nedorita și prelungita „tranziție” – acest travaliu greu de suportat prin natura lui” – ne-a adus „șoma-jul” care s-a lățit și-a devenit „membru cu drepturi depline” în „societatea actuală”, acea „poftă de-a face politică”, de-generată într-o preocupare „aproape nebună”, din care s-au născut și crescut „ciola-niada” și „hărmălaia, cupidi-tatea, necinstea” și „magazi-nele second-hand”, care, „a-gresive ca număr și ofertă”, „ne-au adus acasă, aproape de buzunarele noastre ofticoase, Europa de mâna a doua”, în vreme ce, „investitorii stră-ini” sunt descurajați și alun-gați de sporirea „impozitelor, dobânzilor și, mai ales, de umblatul după hoții și unsul osiilor” (p. 29, 35, 85). Pe de altă parte, „partide, slavă Domnului, avem, câtă frunză și iarbă!”, iar campa-niile electorale excelează prin „fuziuni, regrupări și conven-ții, calcule diabolice, urzeli și subtilități, prin cheltuială de șiretenie și discuții”, în care „te poți rătăci de pe acum în labirintul viitoarelor păcate electorale” (p. 21, 26 etc.). Într-o lume în care „răul a proliferat mai repede ca binele” (p. 29), manifestări precum „egoismul, invidia, ura, indiferența” au degradat viața normală, „omul s-a depărtat de om” și s-au „decimat relații interumane și deturnat destine” (p. 107). Și… totuși „peisajul uman, văzut în integralitatea lui, nu-i alcătuit numai din semeni de-ai noștri, care au batjocorit ceea ce trebuia să fie un pro-iect, o realitate socială defini-torie pentru noul timp”. Da! Fiindcă „alături de noi trăiesc, gândesc, lucrează mulți oameni admirabili”; sunt acei „profesioniști de elită, între-prinzători de invidiat, care-și asumă mari riscuri, oameni dăruiți de Dumnezeu cu talent, tineri inteligenți” (p. 107). Ultima parte a cărții re-unește sub titlul Regăsiri în li-niște, rânduri, fapte de creație, chipuri de oameni, crâmpeie din natură, înfăptuiri de ieri și de azi din „lumea din preaj-mă”, care ne îndeamnă, ne cheamă, ne ajută să dialogăm în taină și benefic, cu noi înșine, să ne regăsim și să privim cu încredere ziua de mâine, viitorul, să învățăm necontenit de la „toate câte au fost” spre a desluși, a tinde și construi „câte ar trebui să fie, pentru ca rodirea să adune mai multă lumină și încredere, pentru ca în oameni, în lucruri și pe pământ să fie pace – acest „domnitor al vrerilor noastre” (p. 118). Sunt, toate aceste pagini ziaristice, o conștiință vie, o carte-făclie despre „lumea din preajmă”.