Jelu-i-m-aș…

Vreme câinoasă, sâmbăta trecută. Bașca ploaia strâmbă din programul meteo. Costică a plecat la codru. Locuiește, altminteri, destul de aproape. Și pitoresc: lângă pădure, într-o casă modestă, familie așijderea. Cu mama, cu sora. Din pricini de strâmtorare, din februarie, tatăl lui Costică și-a aflat de lucru taman în Irlanda. Mână ieftină de lucru, hămăleală pe bani puțini. Da’ buni și ăștia. Dacă altă cale nu-i!? În țara asta, unde hărmălaia și bulibășeala domni-vor încă îndelungă vreme. Costică a apucat-o în codru, fârtatele omului. În pădurea care, alean, i-a ținut de-atâtea ori: de sete, de foame, de dor, de joacă, de ducă, de prieteni.

 

Codru, fârtate cu Costică! Astăzi însă, singur și cătrănit, pădurea nu-i mai spune nimic. Îi e străină și goală, ostilă și furnizoare doar de întuneric și rece goliciune. Da’ cu cine să vorbească Costică de toate astea!? Și încă-și-încă multe pe deasupra. Tata e departe, mama – plecată la un parastas în sat. Cu surioara, nici atât. Costică e singur, în cumplită derută. Și-un gând tulbure îl poartă. Jelui-m-aș și n-am cui, vorba cântecelului. Totalmente în derivă, derutat, Costică, după ceasuri sterile de codru, vine în grajd. Apucă o funie (prea scurtă), o prinde de grindă și… șiii… Ce ciudat! De la grindă și până la podele nu e înălțime suficientă. Va trebui să-ngenuncheze. Și, cu umilă plecăciune, să-și ia rămas bun de la lumea asta, nefăcută și pentru el. Costică și-a curmat viața cătând spre alte zări. Ce-o fi fost în capul lui, doar el să mai știe… Să ai doar 12 ani, să fii din Putna ștefaniană și să-ți fie atât de ciudă pe viață, nasol! Mă deprim. Ceva e putred în România, dacă până și copiii au început să-și ia zilele!? Pe… capete. E prea strâmtă lumea asta pt. pretențiile lor? E Michiduță cel viclean cu coada lui la mijloc?! E întunecare de minți?! Sau epiderma pruncilor e încă atât de crudă, slabă că n-a mai apucat lua chip spornic și rezistent de șorici…