CĂRTURARUL DIN UDEȘTI

E un adevăr pe care eu, cel puțin, l-am constatat. Dacă nu poți scrie în mod amănunțit, cu competență și cu putere de convingere despre viitor, despre ceea ce va fi, te refugiezi la sacul cu amintiri și cauți acolo ceva care ți-a rămas adânc săpat în minte. Și cum se face că ne aducem aminte de lucruri și întâmplări petrecute mai mult și mai des, dar doar acelea care au rămas pozitiv în memoria noastră? Ne lepadăm și stergem din memorie amintiri triste ca pe un pogon de vise urâte. Poate că e o pornire umană și firească să înmagazinăm în inimă și în creier doar fapte care ne-au bucurat în viață. Din lucrurile negative am învătat, desigur, unii mai mult, alții mai puțin, dar am luptat din răsputeri să nu le mai repetăm.

 

Anul acesta m-am reîntors într-o plimbare în Suceava. Cu peste 50 de ani în urmă, orașul acesta, firește, arăta cu totul altfel. Am încercat să găsesc locuri pe care le-am bătut cu picioa-rele sau cu ajutorul unui cal gârbovit, înhămat la o căruță jalnică. Azi sunt mașini, care, îndeosebi în centrul orașului, fac plimba-rea pe jos aproape imposibilă. De data asta, am ajuns la Sfântul Ilie cu mașina. Satul e același, cu câteva construcții și case noi sau vopsite, cu bătrâni pe scaune în fața porților dând binețe trecătorilor. Am scris odată despre o zi din viața școlii de acolo. Tare aș fi vrut să întâlnesc unii dintre copiii care se înghesuiau atunci să fie pozați! Am trecut și prin Udești. Casa memorială a lui Eusebiu Camilar m-a dus înapoi cu 54 de ani. Lucram la ziarul regional și redactorului-șef adjunct îi venise o idee. O pleiadă de scriitori suceveni trăiau și făceau faimă în București și în vitrinele librăriilor. „Ce ar fi, se gândea el, daca cineva ar pleca la Bucu-rești și ar aduna un șirag de interviuri cu literații având rădăcini în Nordul Moldovei. Și cum eu eram cineva și bucureștean pe deasupra, am încălecat pe un tren și am poposit la Casa Scrii-torilor din București. Ideea era să stau de vorbă și cu marele Sa-doveanu, dar n-a fost chip să dau de marele academician, mai târziu președinte al Marii Adunări Naționale. Alexandru Jar, scriitorul proletcultist, intra și ieșea dintr-o cameră în alta trântind ușile, cu capul în nori, refuzând orice întâlnire. L-am căutat pe Norman Manea, un scriitor cu renume, om de treabă din Burdujenii de altadată, dar nu anunțase când va fi de găsit la Uniune. Doar într-o cameră, un domn bine, o față rotundă, ochi blânzi, la o masă nu prea nouă, ședea pe gânduri cu un vraf de hârtii în față. Era Eusebiu Camilar. M-am prezentat timid, nici nu am apucat să-mi spun numele, începând cu „vin din Suceava”. A zâmbit prietenos, m-a poftit pe un scaun și i-am povestit ideea mai-marelui redactor din Sușeava. Convorbirea noastră a fost de scurtă durată. Fără să-i piară blândețea și zâmbetul, mi-a șoptit: –Spune-mi un motiv pentru care un scriitor moldovean, chiar născut în Suceava, ar putea să scrie ceva care să intereseze pe suceveni, când el, Camilar, locuiește în București. Voi, de pe acolo, știti mai bine ce-i trebuie unui ziar local. Am abandonat firește proiectul. I-am strâns mâna, i-am mulțumit și am ieșit. Omul avea dreptate. Ca să acopăr biletul de tren, și ca să nu mă întorc cu tolba goală, am scris despre niscaiva prezențe sucevene în capitala țării. Mai trecuseră un an și o vară, când o veste făcu ocolul redac-ției. Eusebiu Camilar e în Suceava și ne va vizita redacția! În ziua anumită, toată lumea, prezentă în păr, se adunase în jurul marelui scriitor. Era în plină căldură și își înfășurase gâtul cu o batistă, să oprească transpirația (cine visa atunci de aer con-diționat?). Mi-a zâmbit cu bună aducere aminte și am stat cu toții la un taifas de înalt nivel. Tocmai se întorsese din China și asta a provocat o tonă de întrebări despre impresiile sale din misteriosul continent roșu. E de prisos să înșir aici răspunsurile lui Camilar, replici pline de haz, amintiri cu must și cu un nega-tiv reținut. „Poartă chinezii cravate de mătase chinezească, așa cum se bat pe aici românii să se împodobească?”, a întrebat un novice, aciuit în redacție pentru că tatăl sau era mecanic la tre-nul din Ițcani. „Nu, a fost răspunsul prompt. Chinezii au mai mult sens”. A doua zi, Eusebiu Camilar a luat cu el un mic grup la Udesti, satul său de baștină. A fost o călătorie de neuitat, ca și înțelepciunea și îndrumările lui. HARRY BEER (Canada)