Plante magice

În spațiul geografic românesc sunt cunoscute peste 800 de plante folosite în medicina populară, multe dintre acestea fiind recunoscute și utilizate azi de către medici și biologi ca alternative ale medicamentelor, dar înainte vreme, de o mare căutare se bucurau plantele socotite a fi magice, acestea având alte întrebuințări decât cele medicale. Materialul de față se referă la mătrăgună și la iarba fiarelor.

 

Mătrăguna a dobândit un adevărat cult, atestat încă din antichitate, poate și datorită aspectului său impresionant, a denumirii sonore, la care se adaugă proprietățile biochimice (cu un bogat conținut de alcaloizi, planta este deosebit de otrăvitoare pentru om), toate conducând-o spre statutul de regină a plantelor, doamna vrăjitor, fiind numită și doamna codrilor, împărăteasa, iarba bună ș.a. Folosită în diferite practici magice, mătrăguna a fost considerată și o plantă afrodisiacă, fiind mereu prezentă în descântecele de dragoste, ea putând aduce iubire sau ură, fericire sau dezastru, putând ajuta la măritișul fetelor urâte și bătrâne, putând să iște faimă sau, dimpotrivă, putând să provoace mari nenorociri: nebunie, sărăcie, moarte, totul în funcție de actul ritual care îi declanșa puterea magică. Pătrunderea mătrăgunei în magie s-a datorat în primul rând calității de excitant, dar și celei de somnifer. Condiți-ile ce trebuiau îndeplinite pentru eficiența acestei plante aveau un aer poetic, pitoresc, totul fiind centrat pe momentul recoltării, mătrăguna fiind recoltată în jurul sărbătorilor sântilinești (în special în jurul zilei Sf. Pantelimon – 27 iulie). Mătrăguna era căutată numai prin locurile ferite și îndepărtate, iar la recoltat, fetele trebuiau să rostească anumite cuvinte: ,,Mătrăgună, doamnă bună, /Mărită-mă în astă lună, /De nu-n asta, în cealaltă, /Numai să nu mai fiu fată!”. Iarba fiarelor, mult căutată cândva tot în această perioadă, a fost pusă la îndoială de medicina populară. Această plantă are un puternic suport mitologic, ea fiind destul de misterioasă, crescând pe stânci, veninoasă, roșie la cu-loare, uneori și argintie, scân-teind în întunericul nopții. Se credea că avea calitatea de a deschide orice lacăt, de a rupe coasa în iarbă, de a desface încuietorile unui cal împiedi-cat sau chiar de a pluti contra curentului unei ape curgătoare. Datorită calităților sale a-parte, iarba fiarelor era căutată de un număr restrâns de per-soane, fiind preferata hoților și haiducilor și fiind de găsit numai în zorii zilei, când strălucea. Hoții și haiducii o pur-tau încastrată subcutanat în palma dreaptă. Se mai credea că ariciul o găsea cu mare ușurință, el fiind și primul ei descoperitor, cel care a făcut-o cunoscută omului, împreună cu secretul utilizării. Iarba fiarelor a alimentat îndelung fantezia, ajungându-se la un moment dat să se instituie măsuri aparte împotriva deținuților suspecți că ar avea-o asupra lor, de teama de a nu evada. Se mai credea că acela care avea norocul să-i vadă floarea albă, strălucitoare (planta înflorind în perioada sărbătorilor sântilinești), căpăta puteri miraculoase. Referitor la cele două plante, putem afirma că magicul și misterul converg către o orga-nizare a necunoscutului, de-monstrând totodată o oportunitate funcțională cu totul aparte.