Obiceiuri de Sf. Ilie

Sânt-Ilie este ziua de celebrare a zeului solar (Sânt-Ilie) la data de 20 iulie, considerată a fi mijlocul sezonului pastoral. Sânt-Ilie, ca și Sân-George și Sâmedru, este o divinitate populară, care a preluat numele și data sărbătoririi de la un sfânt creștin – Sfântul Proroc Ilie.

 

Ca divinitate solară și meteorologică, Sânt-Ilie provoacă tunete, trăsnete, ploi torențiale și incendii, leagă și dezleagă ploile, hotărăște unde și când să bată grindina. În perioada sa pământeană, Ilie a săvârșit păcate, cel mai mare fiind uciderea părinților la îndemnul diavolului, păcate pe care le-a ispășit în moduri diferite și din această cauză Dumnezeu l-a iertat, l-a trecut în rândul sfinților și l-a urcat la cer într-o trăsură cu roți de foc, trasă de doi sau patru cai albi înaripați. În cer, Sânt-Ilie cutreieră norii, fulgeră și trăsnește dracii cu biciul său de foc, ca să-i pedepsească pentru răul pe care i l-au pricinuit. Și pentru că dracii, înspăimântați, se ascund pe pământ prin arbori, pe sub streașina caselor, în turlele bisericilor și chiar în trupul unor animale, Sânt-Ilie trăsnește năprasnic pentru a nu-i scăpa niciunul dintre ei. Ca divinitate populară a Soarelui, Sânt-Ilie este atestat prin numeroase tradiții, mai ales în mediile păstorești. În ajunul acestei zile, fetele se duceau noaptea pe ogoarele semănate cu cânepă (cânepiști), se dezbrăcau și, goale, se tăvăleau prin cultură, apoi se îmbrăcau și se întorceau acasă. Dacă în noaptea dinspre Sânt-Ilie visau cânepă verde, era semn că se vor mărita cu flăcăi tineri și frumoși, iar dacă visau cânepă uscată, se zicea că se vor mărita cu oameni bătrâni. În dimineața sărbătorii se culegeau plante de leac, în special busuiocul, care erau puse la uscat în podurile caselor, sub streșini sau în cămări. Tot acum se culegeau și plantele întrebuințate la farmece și vrăji. Femeile duceau în această zi busuioc la biserică pentru a fi sfințit, după care, întoarse acasă, îl puneau pe foc, iar cenușa rezultată o foloseau în scopuri terapeutice, atunci când copiii lor făceau bube la gură. Nu era voie să se consume mere până la 20 iulie și nici nu era voie ca aceste fructe să se bată unul de altul, pentru a nu bate grindina, obicei păstrat și astăzi. În această zi, merele (fructele lui Sânt-Ilie) se duc la biserică pentru a fi sfințite, crezându-se că numai în acest mod vor deveni mere de aur pe lumea cealaltă. Scenariul ritual de renovare a timpului, specific tuturor marilor sărbători calendaristice, cuprinde și practici de pomenire a morților. Bisericile sunt pline acum cu bucate pentru pomenirea morților (Moșii de Sânt-Ilie), iar la casele gospodarilor se organizează praznice mari. Se credea și se mai crede și astăzi că dacă tună de Sânt-Ilie, toate alunele vor seca, iar fructele din livezi vor avea viermi. Acum, la sate, apicultorii recoltau mierea albinelor, operație numită retezatul stupilor. Recoltarea mierii se face numai de către bărbați curați trupește și sufletește, îmbrăcați în haine de sărbătoare, ajutați de către un copil, femeile neavând voie să intre în stupină. După recoltarea mierii, cei din casă, împreună cu rudele și vecinii invitați la acest moment festiv, gustau din mierea nouă și se cinsteau cu țuica îndulcită cu miere. Masa festivă avea menirea de a asigura belșugul apicultorilor și de a apăra stupii de furtul manei și se transforma într-o adevărată petrecere cu cântec și joc. Sânt-Ilie marchează miezul verii pastorale, dată la care le era permis ciobanilor să coboare în sate, pentru prima oară după urcarea lor la stâne. Cu această ocazie, ciobanii tineri, și chiar și cei maturi, aduceau în dar iubitelor sau soțiilor lor furci de lemn pentru tors, lucrate cu multă migală. În vechime, în această zi se obișnuia să se organizeze întâlniri ale comunităților sătești de pe ambii versanți ai Carpaților (numite nedei), se organizau târguri de Sânt-Ilie, iarmaroace și bâlciuri, unele păstrate până în zilele noastre. În cadrul acestor manifestări, ce durau mai multe zile și erau socotite bune prilejuri de cunoaștere pentru tineri, atmosfera era însuflețită de muzică și se făcea comerț cu produse pastorale, instrumentar casnic, unelte și produse agricole. Pentru ținutul sucevean este demn de amintit renumitul bâlci de Sânt-Ilie de la Fălticeni, bâlci care, din anul 1814, în urma hrisovului lui Scarlat Vodă Calimach, a fost multă vreme, după cel de la Leipzig, al doilea ca mărime din Europa.