Dar la ei se mai gândește cineva ?

Am participat zilele trecute, la Cimitirul ,,Pacea” Suceava, la o slujbă de pomenire la mormântul pictoriței Ileana Bardă, ale cărei frenezii și entuziasme (chiar dacă, uneori, cam hiperbolice) ne contaminau pe toți când era vorba de un act cultural în măsură să aducă o rază de lumină și căldură în sufletele celor interesați de valențele îngemănate ale binelui și adevă-rului, transfigurate prin interme-diul frumosului artistic.

 

Momen-tul a avut încărcături emoțio-nante nu numai prin faptul că va fi trezit amintiri vegetând în cutele memoriei afective ale fiecăruia dintre cei prezenți, dar și datorită împrejurării că mor-mântul adormitei întru Domnul a fost amenajat corespunzător prin contribuția Consiliului Local Suceava și cu sprijinul firmei ,,Pro Decor” Suceava, la propu-nerea unui grup de prieteni și admiratori ai pictoriței, precum și a Filialei Suceava a Uniunii Artiștilor Plastici. Foarte aproape de locul săvârșirii ceremonialului amintit, se află, înăbușit și complet camuflat de bălării, un alt mormânt (dacă i se mai poate spune astfel) adăpostind osemintele unei autentice personalități de marcă a muzeografiei (nu nu-mai) sucevene cu profil de et-nografie și artă populară: mor-mântul Doamnei (cel puțin pentru mine o Doamnă verita-bilă a fost și a rămas!) LUCIA STROESCU, soră cu Ileana Bardă și, prin obârșie, străină și ea de meleagurile bucovinene, pe care atâta le-a iubit și le-a în-nobilat, fără nici un fel de con-diționări sau rezerve, cu tot ce-ea ce i-au permis disponibili-tățile sale spirituale. În aprilie 1975, când destinul m-a adus la Muzeu, am găsit-o (parcă de când lumea era acolo) șefa Secției de Etnografie și Artă Populară cu sediul la Hanul Domnesc, amenajat atunci ca expoziție permanentă de etno-grafie și artă populară, etalând, sintetic, toate zonele județului, cu exponate dintre cele mai caracteristice și reprezentative, într-o expunere modernă la ora aceea, foarte atrăgătoare și sufi-cient de explicită. Toată lumea era de acord că aceasta e ultima (dar nu și cea din urmă) izbândă muzeografică a Doamnei Stroes-cu. Fiind o personalitate foarte puternică (lucidă însă și rațio-nală, până la urmă), firește că, la prima ocazie, mi-a arătat colții și ghearele (profesionale), la care n-am întârziat mult să ră-mân dator, că doar și eu… Au venit însă repede, cum era și normal, împrejurări în care colaborarea era inevitabilă (pri-ma dintre acestea – Casa Memo-rială ,,Nicolae Labiș”, de la Mălini) și pot spune că Doamna Stroescu era, mai ales în ceea ce privește amenajarea de expo-ziții, specialistul de excepție de la care aveai mereu de învățat, fiindcă știa/gândea multe, a-vând și dramul de fantezie nece-sară, și era de o generozitate și receptivitate (când era cazul) cum numai la oamenii superiori poți să întâlnești. Așa se face că, în scurtă vreme, am devenit foarte buni colegi și (cel puțin din parte-mi) prieteni măcar condescendenți. N-a trebuit să treacă decât puțină vreme de la momentele primei cunoștințe ca să-mi dau seama că, dacă aș face un drum până la Vatra Dornei, cu popa-suri la Gura Humorului, la Câm-pulung Moldovenesc și, se înțe-lege, ,,la capăt de linie”, toate muzeele etnografice din aceste trei localități (nu locații, căci e o prostie să zicem așa), poartă, oricum, marca gândirii, viziunii, concepției Doamnei Lucia Stro-escu, de la selecția și pregătirea exponatelor și până la contex-tualizarea acestora într-un ca-dru muzeal care le individu-alizează, le reliefează întreaga paletă a semnificațiilor tehnice, artistice, etnologice etc. Ce să mai vorbim de muzeul de la Rădăuți sau cel de la Solca, amenajate și acestea temeinic, sistematic, într-o complexitate limpede și esențializată, tot sub bagheta Doamnei Stroescu! În aceste muzee se află în-corporate mintea, sufletul, ști-ința (căci despre așa ceva este vorba) și sensibilitatea cultivată, rafinată a Doamnei Lucia Stro-escu. Dar nu numai aici, căci buna și priceputa noastră colegă era solicitată în multe locuri din țară, ca, de pildă, la Bacău, pen-tru amenajarea Muzeului Etno-grafic de la Răcăciuni. Am aflat de această contribuție târziu, însă chiar la fața locului (cum se spune), în ziua de 10 octom-brie 1997, când, vizitând, în grup, respectivul muzeu, l-am auzit pe ghidul-muzeograf a-firmând: ,,Recunoștința noastră se îndreaptă spre Doamna Lucia Stroescu, de la Suceava, care ne-a coordonat, ne-a îndrumat și ne-a ajutat, muncind cot la cot cu noi, în organizarea aces-tui muzeu”. Păi să nu te năpă-dească lacrimile de bucurie și (acesta-i cuvântul) de mândrie că ai fost coleg cu așa persona-litate muzeografică?! Dar cine își mai aduce la noi aminte de dânsa, când abia dacă ne mai încăpem în piele de atâtea orgolii gratuite, lipsite de cel mai elementar temei, chiar dacă în sinea noastră știm că ne-am prelins numele pe coperta cărții unui coleg (poate un pic naiv, poate prea generos, poate…)?! Nu știu dacă în timpul vieții, Doamna Lucia Stroescu se va fi bucurat (cum merita cu priso-sință) de vreo distincție, fie ea și vreo tinichea iliesciană, chiar dacă era membră în Comitetul Național ICOM, și, mai ales, chiar dacă… (vezi mai sus). Ceea ce știu sigur e faptul că acest om, față de care suntem datori cu atâta recunoștință, zace astăzi într-un mormânt ascuns de bălării, având la cap o cruce firavă, de scândură deteriorată, foarte aproape de dispariție totală și definitivă. Și dacă această cruce, însemn la care are dreptul orice creștin, va fi să nu mai fie în scurtă vreme, rămâne încă palpabilă moște-nirea muzeografică exemplară a Doamnei Lucia Stroescu. Să fie suficient însă doar atât pen-tru amintirea unui creștin ajuns, cum vom ajunge toți, până la urmă în cimitir? Părerea mea este că, dacă urmașii Doamnei Stroescu întru artă și meserie muzeografică (printre ei mi se insinuează imaginea câte unui fost ucenic și colaborator, astăzi ,,ceva șef”) nu găsesc ,,nici timp, nici loc” să se gândească și să găsească mijloace pentru ame-najarea mormântului (pentru care vremurile, mijloacele perso-nale, altruismul, spiritul de sa-crificiu, care o caracterizau s-au dovedit nonpermisive), atunci onor for tutelar al instituției în cauză ar putea institui o formulă legală de cinstire, la o dată fixă, a muzeografilor care au trecut în lumea umbrelor. În primul rând a acelora care au trasat o brazdă fertilă în ogorul culturii din această zonă. Îmi vin în minte acum câteva nume, pre-cum: Leca Morariu, Grigore Foit, Octav Monoranu (iertate fie-i păcatele), Lidia Moroșanu, Emil Ioan Emandi, Ioan Cocuz și câți vor mai fi fost cei care, mai înainte de aceștia, pomeniți aici, au adus, prin vreme și vremuri, un obol, deloc de neglijat, la evoluția muzeisticii pe aceste plaiuri. Dar cine să se mai gân-dească la ei? Și-apoi: ,,Au pre-zentul nu ni-i mare?…” NICOLAE CÂRLAN Nota redacției: Căutând o fotografie a Doamnei, am aflat că ieri și-ar fi sărbătorit ziua de naștere. Chiar dacă o zi mai târziu, acesta este omagiul nostru pentru marea etnografă.