Despre boala minții

„Toate sunt curate pentru cei curați; iar pentru cei întinați și necredincioși nimic nu este curat, ci li s-au întinat lor și mintea și cugetul” (Tit 1, 15) Trăim într-o lume zbuciumată care permite tot mai puțin sufletului nostru să-L caute pe Dumnezeu. Ne îndepărtăm de El în nenumărate rânduri, ne facem robi păcatului, ne lăsăm amăgiți de deșertăciunea acestei lumi; și când realizăm lucrul acesta este mult prea greu să revenim „la frumusețea cea dintâi și la starea cea aleasă de la început, pe care am pierdut-o prin slăbiciunea minții și prin sfatul vrăjmașului”. De altfel, acest lucru s-a întâmplat prima dată la căderea omului, atunci când moartea a devenit o consecință a căderii. Mai întâi însă a fost moartea spirituală, și pe urmă cea trupească. Sufletul a căzut din harul necreat al lui Dumnezeu, iar mintea s-a desprins de comuniunea cu El și s-a întunecat, transmițând această moarte și sufletului. Așa se îmbolnăvește sufletul întâi și mai apoi, datorită legăturii nedespărțite dintre trup și suflet, „se strică amândouă și se amestecă, în urma legii preafirești a mișcării unuia în celălalt (perihorezei), și a împărtășirii unuia din celălalt”, după cum spune Sf. Grigorie Sinaitul în lucrarea Capete foarte folositoare în acrostih (Filocalia vol. 7).
 

Dar de la căderea primilor oameni și până acum tot n-am învățat nimic, de vreme ce și acum repetăm păcatele, și, chiar mai rău, ne deprindem cu ele încât ele duc la o stare de păcătoșenie continuă, stare întreruptă doar de vreo spo-vedanie formală făcută în gra-bă. Așa cum spunea Sf. Ta-lasie: „deprinderea păcatului este moartea sufletului, iar păcatul cu lucrul este moartea lui”; după ce s-a îmbolnăvit astfel, sufletul se îndreaptă spre moarte, pas cu pas. După cădere, s-a întunecat și mintea noastră și s-a îmbol-năvit, încetând a mai fi desă-vârșită. Prin urmare, bolile minții sunt caracterizate ca o „întunecare”. Mintea plăs-muită după chipul lui Dum-nezeu este „luminoasă”, dar când se îndepărtează de El își pierde starea sa firească și se înnegurează. Această negură afectează atât sinele nostru, cât și pe semenii noștri. Min-tea „se întunecă și rămâne neroditoare atunci când gră-iește cuvinte lumești, sau când, primindu-le în cuget, stă de vorbă cu ele, sau când trupul împreună cu mintea se ocupă în deșert cu niscai lu-cruri supuse simțurilor… A-tunci îndată pierde căldura, străpungerea, îndrăznirea către Dumnezeu și cunoștința (de Dumnezeu). Căci cu cât suntem mai atenți la minte, ne luminăm, și cu cât suntem mai neatenți, ne întunecăm”, spune Sf. Isihie Sinaitul în al său Cuvânt despre trezvie și virtute (Filocalia vol. 4). Întunericul acesta poate fi numit „orbire”, întrucât e o adevărată rătăcire a minții; căci ce poate fi mai rău decât să nu-L poată vedea și con-templa pe Dumnezeu și nici de a fi în stare să privească spre razele luminii dumne-zeiești sau să se bucure de bu-nătățile acelea pe care „ochiul nu le-a văzut și urechea nu le-a auzit, și la inima omului nu s-a suit” (I Cor. 2, 9). În concluzie, citatele aces-tea, dar și realitățile acestei lumi în care trăim ne arată că, lipsită de starea ei firească de sănătate, bolnavă și slăbită, mintea biruită de patimi se apropie de moarte. Drept ace-ea, ea are trebuință de tămă-duire. Metodele ascetice orto-doxe ne înfățișează felul în care se poate tămădui mintea, o astfel de tămăduire fiindu-ne necesară, întrucât numai în acest mod putem dobândi cunoștința duhovnicească despre Dumnezeu, singura cunoștință care duce la mân-tuire. Și, precum Domnul când s-a arătat ucenicilor Săi după Înviere „le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile” (Lu-ca 24, 25), tot așa și omul a-junge să-L cunoască pe Dum-nezeu deschizându-și „ochii inimii” și curățindu-și inima. „Adică nu vă mai îndeletni-ciți cu lucrurile din jurul tru-pului, ci străduiți-vă de vă cu-rățiți mintea de ură și nepu-tință, prin inimă înțelegând Domnul mintea. Căci acestea întind mintea, nu o lasă să vadă pe Hristos, care locuiește în ea, prin harul Sfântului Botez” (Sf. Maxim Mărturisi-torul – Studii teologice și fi-losofice). În zilele noastre, mulți oa-meni își închipuie că se poate ajunge la cunoașterea de sine prin auto-analiză și psihana-liză. Aceasta este însă o amă-gire care duce la consecințe dezastruoase; este foarte pro-babil ca cel ce se analizează pe sine astfel să ajungă la schizofrenie. Pe de altă parte, metoda ascezei – care folo-sește procedee ca paza minții, purificarea ei și coborârea ei în inimă prin pocăință și ru-găciune –, precum și asculta-rea poruncilor Mântuitorului Hristos ne ajută să ne desprin-dem de închipuiri și de robia față de cele trupești și să ne constatăm jalnica așezare lăuntrică. Nădăjduim că cele de mai sus demonstrează de ce creș-tinismul este o știință psiho-terapeutică care are drept o-biectiv vindecarea duhovni-cească a omului. Creștinis-mul îi vindecă pe cei a căror boală se manifestă la nivelul minții și al sufletului. Prin învățăturile sale, prin sfintele sale slujbe, prin asceză, prin administrarea Sfintelor Taine, Biserica eliberează mintea de patimi, transformând-o „în templu al Duhului Sfânt”. Pentru această sfântă mi-siune, Biserica are nevoie de medici duhovnicești, episcopi și preoți, care să vindece bolile sufletului, iar slujirea sacer-dotală și administrarea Sfin-telor Taine trebuie așezate în contextul metodologiei tera-peutice indicate fiecărei boli în parte. În ceea ce privește calitatea sa de duhovnic, preotul este de asemenea un psihotera-peut, deoarece Sfânta Taină a Spovedaniei nu este pur și simplu o absoluțiune formală de tip occidental, cerută de faptul că Dumnezeu se „înfu-rie” pe om și îi „pretinde” is-pășire pentru păcatele săvâr-șite, ci este infinit mai mare decât atât, de vreme ce toți suntem bolnavi și toți avem trebuință de medic. De aceea Sf. Simeon Noul Teolog nu se sfiește să afirme că toți suntem betegi la suflet și la trup, des-criindu-ne pe fiecare dintre noi stând în chiliile noastre, răniți de diferite boli. Căci scrie Sfântul: „sau zăcem loviți de nenumărate boli, sau de-a-bia, de-abia ne târâm prin chilii și mănăstiri, de parcă am fi într-un spital sau într-o casă de bătrâni. Strigăm în gura mare și ne văcărim și plângem și-L chemăm pe Cel ce este Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre, bineînțe-les în măsura în care suntem conștienți de existența rănilor și neputințelor noastre, pen-tru că sunt printre noi și unii care nici măcar nu știu că suferă de o boală sau de alta. Îl chemăm pe Cel care ne poa-te vindeca rănile sufletești, care ne poate însănătoși su-fletele ce zac în patul păcatu-lui și al morții. Căci cu toții am păcătuit și cu toții avem trebuință de mila și ajutorul lui Dumnezeu”. Să rugăm așadar pe Doctorul cel Mare – cel care pri-mește pocăința păcătoșilor și dă tămăduire tuturor celor care petrec întru neputință și boală îndelungată – „să ne cu-rățească pe noi de toată întinăciunea trupului și a duhu-lui”, să depărteze de la noi toată boala și toată neputința și să ne ridice cu mâna Sa cea tare pentru a putea sluji Lui cu toată mulțumirea. Preot GABRIEL GROSU

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: