De ceva timp, se pare, Colegiul Național “Petru Rareș” are ceva de spus. S-a vorbit mai mereu despre reușitele la olimpiade sau despre cele ale poeților, despre performanțele, nu întotdeauna excepționale, în sport. Dar dacă tot avem, se pare, în Suceava un festival de teatru, cum rămâne cu tinerii actori? Sau cu potențialii viitori dramaturgi? A venit timpul să vorbim cu unul dintre aceștia din urmă: Viorica Schipor, elevă în clasa a XI-a E, profil matematică-informatică, bilingv engleză. Sau, mai simplu, Vica (pentru prieteni și colegi de breaslă).
– De cât timp, această înclinație spre dramaturgie și de ce tocmai aceasta? – Nu aș considera ceea ce scriu deocamdată ca fiind teatru. Sunt mai degrabă schițele a ceea ce urmează să dezvolt pe parcurs. Am cochetat mai întâi cu poezia și mai apoi cu proza. Teatrul a venit ca fiind ceva firesc într-o școală în care asemenea activități sunt la ordinea zilei. – Te-a determinat acest lucru să te gândești și la înființarea unei trupe de teatru și, de ce nu, la regizarea propriilor piese și, implicit, la participarea la festivaluri de specialitate? – Inițial, în liceul nostru existau trupe de teatru în limba engleză și în limba franceză. La începutul acestui an școlar, s-a realizat o preselecție pentru o trupă de teatru în limba română. După multe “restructurări de personal”, s-a ajuns în sfârșit, sper, la o formulă omogenă: Ergo. Am participat la acea preselecție și, vreme de câteva luni, am ajuns să ne jucăm puțin cu teatrul pe două dintre piesele mele: “Poate Crăciunul Viitor” și “Highschool-Cleanschool”, cu care am participat și la Festivalul „Bucovina”. – Piesă care v-a adus și un premiu. – Mai exact premiul pentru proba de pantomimă sau, cum a fost redenumit, pentru “teatru-dans”. Am pregătit un număr intitulat “Foamea”, prin intermediul căruia am realizat o analogie între condiția actorului și condiția omului de rând. A fost jucat de membrii trupei Ergo și regizat de mine cu ajutorul doamnei profesoare de limba și literatura română Cazacu Anca. – Cum ți s-au părut festivalul, calitatea concurenților? – Pentru o primă ediție, mi s-a părut bine organizat. Au fost aduse personalități din domeniu, cu care am avut ocazia să discutăm după zilele de festival. – Apropo de condiția actorilor, mereu auzim că nu se câștigă din teatru. Dar cum rămâne cu dramaturgia? Știi ce te-ar putea aștepta în cazul în care îți vei asuma serios rolul de dramaturg în România? – E puțin riscant. Am observat ce s-a întâmplat cu piesa pe care am prezentat-o la festivalul acesta. Oamenii au avut propria viziune a ceea ce s-a petrecut pe scenă, uneori fiind departe de mesajul pe care noi am vrut să-l transmitem. Dacă ar fi să ajung dramaturg, probabil că nu mi-aș mai regiza piesele și nici n-aș vrea să le văd jucate. Se schimbă mult viziunea. Pur și simplu, în calitate de scriitor, transmiți un mesaj. Acesta parcurge un anumit traseu: de pe foile tale la regizor, de la regizor la actor, de la actor la public, de multe ori în final rezultatul fiind distorsionat. Poate că nu aș vrea să conștientizez faptul că mesajul meu ar ajunge, în cele din urmă, să fie cu totul și cu totul altul. Uite, dacă vrei, îți dau un exemplu: un simplu joc de scenă poate fi interpretat și reinterpretat până când oamenii văd conotații și acolo unde nu sunt. – Deci e adevărat ce se spune, că dramaturgii din România sunt pe cale de dispariție? Sau doar oamenii de rând nu sunt la curent cu ce se întâmplă în general în lumea tânără a teatrului? – În general, am putea spune că, în ceea ce privește literatura, nu se fac prea multe lucruri în România. Și, da, mai cu seamă în dramaturgie. E mult mai comod să se joace piese deja scrise, întrucât de fiecare dată apare un element de noutate în interpretare. Sincer, am auzit de foarte mulți “poeți tineri”, însă de dramaturgi, mai puțin. Matei Vișniec, Eugen Ionesco sunt exemple de luat în seamă, dar de care, spre rușinea noastră, nu foarte mulți tineri au auzit. – Într-adevăr, trăim într-o lume preocupată de modă și progres, iar literatura nu se află întotdeauna în primele rân-duri. Ceva planuri de viitor? – Probabil că voi termina și eu o facultate, două, în București, mă voi stabili în capitală, voi fi prea ocupată să-mi amintesc uneori când e ziua mea, voi uita cât de idealistă am fost odată, voi scrie în continuare… Sau nu… În mare, voi trăi în România. MIHAELA ȘULEAP
Comentarii