„Și abia plecă bătrânul… ce mai freamăt, ce mai zbucium” în urma țăranului fericit în odăjdiile Bisericii sale! Cărțile răsturnate din rafturi, sacii cu corespondență aruncați ca pachetele de către ceferiști în marfare, icoanele cântărite după vechime și preț, ca între cămătari, călimările, uneltele de scris, veșmintele sobornicești, mărunțișurile dragi împrăștiate, netrebunice… Și-a luat fiecare ce a crezut, după cum i-au orânduit inima ori cugetarea nesătulă; dincolo de pospaiul încredințat cu binecuvântarea celor înscriși în testament, a rămas o odaie sobră în care Înțeleptul a viețuit ca un bunic cuminte, fără a-și pierde în sihăstrie călugăria și în bătrânețe copilăria, fără a ieși o clipă din chingile severe ale regulilor monastice, a înțeles călugăria ca vârf al ierarhiei, nu treapta arhieriei.
Dar ce căutau „cercetașii” oare? Nu aveau în ființă că de unde e puțin, nu mult peste rămâne din ce mai rămâne? Nicidecum o rețetă pentru sfințenie, nicidecum un program de îmbunătățire prin simplitate, sinceritate, răbdare, iertare și rugăciune. Nicidecum o cheie dintre cele cu care bătrânul inocent a deschis șipote de lear în inimi împietrite și a desferecat belșug de binecuvântare peste neștiuți pribegi! Cele mai multe secrete, prin care și-a îmbunătățit existența și care nu au fost găsite de vămuitorii de colb, s-au mutat în pământ și se vor adeveri înaintea Scaunului ceresc necorupt. Într-o biografie exemplară, care nu poate fi omisă de nicio Istorie vorbitoare despre Eclesia noastră, e destul de văzut de ce acest ierarh al blândeții și al ascultării, a pribegit și s-a „înăl-țat” de trei ori în jilț arhipăstoresc în diferite pământuri ale neamului. Cineva va trebui să dea seamă de acest Pelerin căruia i s-a tot pus geamantanul în mână. Dar tocmai despre un geamantan voi să scriu aici; despre un obiect scăpat de… inventar, din lista bunurilor râvnite și risipite. Episcopul Gherasim Putneanul, Bunicul Bucovinei a fost un om al rugăciunii! Parcă despre el glăsu-iește Evanghelia: „fost-a om trimis de Dumne-zeu, și numele lui era Ioan” (I, 1.6), căci numele lui, Ioan era, din părinți – ales pentru o menire scumpă, vas al Duhului, pe cărarea nevoitoare a cuvioșilor. Bunicul candid vindeca surâzând, destrăma răutatea vorbind, chema îngerii păzi-tori tăcând. Am scris 1000 de pagini cu acest pământean fericit; cunoscându-l, am avut privilegiul de a respira aura unui sfânt autentic! După ce toate s-au așezat în matca lor și uita-rea și-a început lucrarea, ceva a rămas neatins – patul în care păstorul răbdării citea până îl bi-ruia somnul și neputința firii. „Plângerile” lui Efrem Sirul. Sub pat, un uce-nic a găsit o ladă sărăcăcioasă – un geamantan hârbuit, greu peste măsură. L-a deschis curios. Dar, nemărturisita sa închipuire că ar putea fi dincolo de cataramele strânse cine știe ce lucruri de preț, s-a spulberat. În geamantan – de toate mărimile – ascuțite, strâmbe, în muchii, tocite, o mulțime de pietre. Pietre… Fiecare ar avea câte o poveste și ar merita scrisă, adăugată la poveștile de aur, smirnă și tămâie ale Patericului. Dar mă opresc numai la rostul acestora: evlaviosul monah, când se așeza liniștea peste toți ostenitorii, ieșea din scorbura trupului pătimit, în duh, în Duh și Adevăr, după învățătura Domnului, ieșea la rugăciune! Ieșea la război! Trăgea geamantanul de sub patul odihnei trupești și se așeza în genunchi pe pietrele ghetsemanite, aducând jertfă neodihnei duhovnicești… Câți arhierei au între bunurile opulente, orbitoare, efemere și câte un geamantan de acest fel? Care, desigur, are chipul unei jertfe ce trece peste legile gravitației, ca o aripă transparentă care biruie Cerul! La porțile Împărăției, printre cei care vor aștepta și nu vor intra, căci au petrecut între muritori în „porfiră și în vison” (Lc. 16.19), Bunicul cuminte prin aceasta va fi recunoscut: va avea alături un geamantan cu pietre! Și, cu certitudine, va cutreiera Grădinile de sus pentru că a auzit și a împlinit ce a spus regele Sofiei: „Dis-de-dimineață seamănă sămânța ta și până seara nu odihni mâna ta, căci nu știi care va izbuti aceasta sau aceea, sau dacă amândoi sunt deopotrivă de bune.” (Ecl. 11.6) și „partea cea bună și-a ales” smerenia, ușa Taborului…
Comentarii