Cheile împărăției (X)

Sfântul Simion al Tesalonicului: „Sf. Euharistie este și rugăciune desăvârșită. De aceea „nu există altceva mai de folos nouă și mai iubit de Dumnezeu ca Jertfa aceasta…”. Deci, mai presus decât toată rugăciunea și lauda, se cade a ne îngriji de lucrarea aceasta a Liturghiei, căci pentru ea este toată rugăciunea și de cele mai multe ori în zilele noastre pe ea s-o săvârșim“. Sfântul Ioan Damaschin: „Rupeți-vă inimile voastre, iar nu hainele, întoarceți-vă la Domnul Dumnezeul vostru, că milostiv și îndurat este, îndelung răbdător și mult milostiv. Pentru că Cel ce miluiește zice, miluit va fi și, apoi, iertați și vi se va ierta vouă”. Sfântul Simeon Evlavis: „El știe neputința neamului nostru, că nu poate nimeni să mănânce carne sângerată, nici să bea sânge, pentru aceasta a rânduit ca sfântul Lui Trup și scumpul Sânge să fie sub chipul prescurii și al vinului, peste care sfânta Taină a prefacerii darurilor se săvârșește așa cum la nunta din Cana Galileii tot El a prefăcut apa în vin.

 

Deci să nu îndrăznim, fraților, când unul pe altul ne defăimăm, să ne apropiem de sfintele Taine ca de un lucru obișnuit, necurățindu-ne de păcatele cele din știință, ci să ne apropiem luminându-ne cu curăția și împodobindu-ne cu trezvia, întrecându-ne în dragoste unul pe altul. Pentru că nu om este Acela care face acestea, ci Dumnezeu cu mâna Sa cea nevăzută și cu înfricoșătoarea Sa Taină și, împăcându-se cu noi, părtaș ne face vieții Lui celei dumnezeiești și împărăției Sale”. Sfântul Dimitrie Ro-stovschi: „Dacă tu te miri cum Hristos, care fiind des mâncat, nu se micșorează, ci rămâne în veci, atunci miră-te și de faptul că nu se micșorează lumina când dintr-o lumânare aprinzi altele. Dacă tu te miri cum într-o parte atât de mică a Tainei se află Hristos deplin, miră-te și de faptul cum într-o mică pupilă din ochiul tău încap și se cuprind orașe întregi“. Nicolae Cabasila: „Aceasta este Taina așezată de Mântuitorul Iisus Hristos cu rostul mântuirii noastre, prin împărtășirea, în chip vrednic, cu trupul și sângele Lui; ea este inima, centrul Sf. Liturghii. În Sf. Euharistie primim în noi pe Hristos însuși, cu toate darurile Sale, cu toată puterea Sa jertfelnică mântuitoare. Astfel, noi petrecem în Hristos, iar El în noi (Ioan 6.56); cugetul lui Hristos se face una cu al nostru, al credincioșilor creștini, voia Lui una cu a noastră, trupul și sângele Lui una cu trupul și sângele nostru. Este deci adevărat „că Taina Împărtășaniei e mai sus de oricare alta și rodește un șir întreg de bunătăți… Prin ea ajungem să ne întâlnim chiar cu Dumnezeu, care se unește cu noi în cea mai desăvârșită unire”. „Nu există o altă formă de rugăciune care să poată atât de mult și care să ne dea nădejdi mai tari precum cea adusă prin această înfricoșată Jertfă, care a curățit, fără nici o plată, păcatele și fărădelegile lumii“. Ilie Miniat: „Vezi pâinea sfântă, vezi Sf. Potir, care stă pe Sf. Masă? Acolo este trupul și sângele lui Hristos, este însuși Dumnezeu în trup. Acolo este focul dumnezeirii, care lu-minează și curățește pe cei vrednici și care arde și mistuie pe cei nevrednici. Nu te apropia! Întâi dezleagă încălțămintea picioarelor, dezleagă legătura păcatelor tale care-ți leagă sufletul de o mărturisire adevărată. Ești în vrăjmășie cu cineva, dezleagă legătura acestei vrăjmășii și împacă-te; ai făcut cuiva ne-dreptate, ai furat, ai răpit, ții încă la tine lucrul furat, dezleagă această legătură a nedreptății și întoarce lucrul luat pe nedrept…; să îndepărtezi orice piedică, să te liberezi, să te reculegi în conștiința ta și să te pocăiești, în felul acesta, ușurat și iertat, apropie-te, dar și atunci cu băgare de seamă și cu evlavie; … să ai frică și cutremur când vei întinde mâinile și vei des-chide gura ca să primești Sf. Împărtășanie. Iar după ce te vei împărtăși, ia seama să nu pierzi ce ai câștigat. Ține bine să nu-ți cadă măr-găritarul cel de mult preț… Te-ai sfințit cu cele sfinte? Să petreci ca un sfânt“. Din „Orthodoxos Kipseli”, 1993: „Cum se săvârșește prefacerea pâinii și a vinului? Vă întreb și eu: Cum se săvârșește prefacerea viermelui în fluture, a cărbunelui în diamant, a sângelui matern în lapte? Nu se săvârșește prin dumnezeiască atotputernicie? Prin ea se săvârșește și această mare Taină. Suflă peste cinstitele Daruri Sfântul Duh și le preface mai presus de cuvânt și înțelegere”. „Iisus le-a zis lor: pace vouă, precum m-a trimis pe mine Tatăl și Eu vă trimit pe voi” (Ioan 20.21). Preoția Bisericii creștine apare în Istorie după Învierea Domnului (Ioan 20.23) ca Taină Sfântă prin care, prin alegere și „punerea mâinilor”, consacră slujirii lui Dum-nezeu, Bisericii Sale, și, implicit, credin-cioșilor care alcătuiesc comuniunea lucrătoare în har, bărbați cu vocație, prin care se păstrează vie și neîntreruptă misiunea lui Hristos în lume și, totodată, succesiunea apostolică. Diaconia, preoția și arhieria (episcopatul), cele trei trepte ale preoției, presupun hirotonia, taină oficiată numai de ierarhia superioară, de către cei din treapta episcopatului. Ceremonia hirotoniei, care nu e totuna cu hirotesia, prin care se acordă anumite slujiri inferioare sau ranguri bisericești administrative, se desfășoară în cadrul liturghiei, înăuntrul altarului, în a-propierea Sfintei Mese. Preotul e hirotonit înainte de sfințirea Darurilor – după ce biserica se umple de cântarea îngerească numită „Heruvic”; episcopul primește hirotonia mai înainte, după ce se consumă cântarea întreită „Sfinte Dumnezeule”. „Dumnezeiescul har” pogoară peste cel ales, invocat de către arhi-ereul care citește cu extremă responsabilitate din rugăciunea oficiului; după ce candidatul primește, pe rând, veșmintele treptei, arhiereul rostește ferm: Axios! Dignus est! Vrednic este! Și corul și poporul răspund afirmativ, în aceeași termeni, care procură o emoție unică, irepetabilă, de neuitat. Preoția e prezentă în toate religiile planetei, sub diferite forme, de la cele primitive la cele luxuriante. Tagma clericală, detașată de alte slujiri, are în Creștinism trei atribute între care funcționează o continuă complementaritate: a învăța, a conduce, a sfinți. Și aceste atribute le-a avut însuși Întemeietorul Bisericii și instituitorul Tainei Preoției. Domnul Iisus Hristos, dintru început a conturat două categorii în Biserica Sa: păstori și turmă. Discipolii săi, cei 12 apostoli, sunt aleși din mulțime, au însărcinări speciale, lor li se încredințează lucrări pe care nu toți au avut obligația / îndatorirea să le împlinească (Luca 8.12, 16; Matei 10.1; Matei 28.19). Și ceilalți 70 de ucenici următori, și cei 7 diaconi așezați în misiune de către Apostoli (Luca 10.1, 24; Faptele Apostolilor 3.3, 6) aveau o alegere specială, nu se confundau cu poporul de rând, cu turma. Sfântul Pavel, după ce desemnează episcopi și preoți în Efes, le spune acestora ce povară grea implică misiunea lor (Faptele Apostolilor 20.28). „Nu toți membrii Bisericii sunt din rândul turmei, dar nici toți membrii turmei sunt păstori. Dacă preoția este o chemare mare, se înțelege de la sine că nu toți o pot avea. Într-adevăr slujba preoțească e o slujbă aleasă și însemnată” (Petre Deheleanu). Din Aaron vine preoția Vechiului Testament, din seminția lui Levi au fost aleși leviții, și nu din alte rădăcini (Numeri 3; 4; 8; 17; 18.7). Despre nesocotirea alegerii, Biblia aduce cel puțin trei argumente care ilustrează consecințe fatale: cazul Core, Datan și Aviron, regele Uzia și Uza (Numeri 16; 2 Cron. 26.16,21; 2 Regi 6.6, 7). „Cinstea aceasta”, de a fi slujitor, învățător, conducător, sfințitor, spune Apostolul Pavel, nu vine din sine, ci prin chemare (Evrei 5.1,4). Lămuritor este cuvântul paulin în privința alegerii speciale și în contextul epistolei sale adresată co-rintenilor: „Și pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învățători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecării, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor. Oare toți sunt apostoli? Oare toți sunt prooroci? Oare toți învățători? Oare toți au putere să săvârșească minuni? Oare toți au darurile vindecărilor? Oare toți vorbesc în limbi? Oare toți pot să tămăduiască?” (1 Corinteni 12.28-30), propunând o semnificativă interogație: „Cum vor propovădui fără apostolie?”, în epistola expediată romanilor (Romani 10.15). Hirotonia e lucrare a Duhului Sfânt, prin „punerea mâinilor”, primire de dar scump, dar și povară, sumă de obligații. După ce ucenicul Timotei a primit hirotonia, Pavel, care îl lasă urmaș în Efes, îi spune cu frică dumnezeiască și iubire părintească: „Nu fi nepăsător față de harul care este în tine, care ți s-a dat prin proorocie, cu punere a mâinilor mai marilor preoților. Cugetă acestea, ține-te de acestea, ca propășirea ta să fie vădită tuturor. Ia aminte la tine însuți și la învățătură; stăruie în acestea căci, făcând aceasta, și pe tine te vei mântui și pe cei care te ascultă” (1 Timotei 4.14, 16). Și, în aceeași notă, în a doua epistolă: „Îți amintesc să aprinzi și mai mult din nou harul lui Dumnezeu, care este în tine, prin punerea mâinilor mele. Căci Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii și al dragostei și al înțelepciunii” (2 Timotei 1.6.7). Și, sigur, aceleași îndemnuri i-au însoțit pe toți cei hirotoniți (Faptele Apostolilor 6.6; 14.23; 1 Timotei 3.8, 10); și urmașii apostolilor au făcut același lucru – ucenicii paulini Tit și Timotei au hirotonit, la rândul lor, preoți și diaconi (1 Timotei 5.22; 3.1, 10; Tit 1.5, 9). Condițiile pentru această alegere sublimă sunt concentrate în epistolele Sfântului Pavel (1 Timotei 3.2, 12; Tit. 1.6). Preoția este lucrare neîntreruptă, conlucrare cu Duhul, care pe toate le plinește, „cu timp și fără de timp” (2 Timotei 4.2); succesul e asigurat nu numai de vocația pastorală-sacerdotală-misionară a preotului, ci de chiar prezența lui Hristos, care, după ce le-a încredințat misiunile ucenicilor, le-a făcut și asigurarea: „Cu voi voi fi până la sfârșitul veacurilor” (Matei 28.20). Și, ca o dovadă în plus, Domnul arată că nesocotirea lucrării lor în lume e nesocotirea Lui în lume: „Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine mă ascultă, și cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine; iar cel ce se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce m-a trimis pe Mine” (Luca 10.16). Așadar, preoția ca lucrare a Bisericii nu face altceva decât să prelungească peste timp Preoția lui Hristos. Iar despre întâietatea clerului, Pavel face câteva sublinieri îndreptățite: (1 Corinteni 9.7, 14; Galateni 6.6; 1 Tesaloniceni 5.12, 13; 1 Timotei 5.17; v. Iisus Sirah 7.31), căci ei ca părinți aduc „fii” în credință (1 Timotei 1.2; 2 Timotei 1.2; 2.1; Tit. 1.4; 1 Corinteni 4.15). „Căci buzele preotului vor păzi știința și din gura lui se va cere învățătura, căci el este solul Domnului Savaot” (Maleahi 2.7; Deuteronom 17.8, 12). Din punct de vedere misionar, pentru că policonfesionalismul contemporan obligă la anumite precizări, textele din 1Petru 2.5-9 și din Apocalipsa 1.6; 5.10; 20.6, invocate pentru susținerea „preoției universale” și implicit a ordinației, sunt foarte bine lămurite de exegeții cunoscători de teologie, filologie și semantică, pentru a mai insista în explicații asupra sintagmelor „neam sfânt”, „seminție aleasă”, „preoție împărătească” etc. Fiecare creștin e chemat să împlinească o „preoție intimă”, căci în fiecare inimă e prezent Dumnezeu și în fiecare „vas de lut” e câte o comoară ascunsă și, deopotrivă, câte un altar (1 Corinteni 3.16, 17; 6.19). (Va urma)