Istoria

Sărbătorirea semicentenarului Centrului pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Suceava mi-a readus în memorie participarea artiștilor Căminului Cultural din Cajvana, girați artistic și sprijiniți de Centru, la un pretențios festival folcloric, la Gorizia, acum 20 de ani. La Gorizia, în Italia, pentru că cealaltă jumătate a orașului, Gorica, aparține Sloveniei, grădinile, casele, mormintele și amintirile oamenilor urmând, firește, alt traseu decât cel al graniței de după război. Cumva ca în unele din satele noastre, jumătate aici, jumătate întâi în Uniunea So-vietică și acum în Ucraina. Am fost de vreo două ori, peste Dunăre, la Silistra, am vizitat și Balcicul, și am trecut și prin Strasbourg. Zone sensibile sunt peste tot și au existat din totdeauna. Cele mai recente dor cel mai tare. A vorbi deschis despre ele și a te apleca asupra istoriei care le-a generat pare să fie un gest înțelept, util cauzei unui viitor comun, european, mondial, în bună înțelegere.

 

De aici și manualul de istorie franco-germană, studiat din această toamnă în școli din Franța și Germania, și proiectul unei istorii a României și Ungariei, redactată sub egida Academiei Române și a Academiei Ungare de Științe. Scris de specialiști români, germani, ucraineni, poate la fel de interesant ar fi și un manual de istoria Bucovinei pentru profesorii și elevii școlilor din Bucovina. Dar dacă „De Bello Gallico”, poate fi lecturat cu detașare afectivă de către francezi, cum va fi fost parcursă sau cum ar fi fost parcursă cartea de istorie franco-germană de tații celor doi autori, inamici în cel de-al doilea război mondial? Vreau să spun că oricât de atent, de obiectiv ar fi prezentate împrejurările, condiționările politice, erorile, întâmplările, un asemenea manual de istorie a Bucovinei nu ar putea fi citit de generația mea și a părinților noștri fără o puternică implicare sufletească, generatoare de o subiectivitate de nedorit pentru Europa de mâine. Din fericire, nu suntem nemuritori.