Austria via… Arbore

Întâmplător, în una din zile treceam prin centrul comunei. Chiar atunci, în fața primăriei a oprit în scrâșnet asurzitor de frâne un mastodont. Era un autotren cu număr de Austria. Din cabina lui au coborât, cu fețe zâmbitoare, două persoane cunoscute mie: Doina și Viorel Oleniuc. Știindu-i stabiliți în Austria de mulți ani, i-am întrebat mirat ce fac aici. Mi-au răspuns scurt: am venit să ajutăm sinistrații arboreni… Ne-am dat întâlnire. Dar de-abia după vreo zece zile, după mai multe apeluri telefonice și întâlniri de câteva secunde, am reușit să stăm de vorbă într-o seară. Într-un depozit destul de friguros, în care o echipă de sufletiști îi ajuta pe cei doi soți la împărțirea și expedierea ultimelor pachete am reușit să depănăm amintiri. Deși dialogul nostru a fost întrerupt de zeci de ori de cei care veneau să ceară lămuriri, am reușit să capăt răspuns la întrebările ce le aveam pregătite.

 

– Cum ați aflat de inundațiile de la Arbore? Doina: Mă găseam chiar în Arbore, la fața locului. Venisem împreună cu soțul în seara anterioară (30 iunie) să ne vedem părinții și urma să plecăm în Austria în ziua de 1 iulie. Cam la patru ore de la sosirea noastră s-a dezlănțuit prăpădul. Mă găseam la mama mea, de la care îmi luam rămas bun. N-am mai putut să mă în-torc la soțul meu cu mașina, pentru că apa trecuse deja peste podul de peste apa Clitului. N-am avut curajul să trec cu mașina pe pod și l-am rugat pe-un vecin să mi-o treacă pe pod și eu l-am trecut cu piciorul. Ajunsă dincolo, am scos aparatul de fotografiat din geantă și am început să fac fotografii. Parcă mi-ar fi spus cineva că-mi vor trebui. – Ați stat mult în Arbore? – Nu. Trebuia să ne întoarcem la serviciu. Chiar pe 1 iulie am plecat în Austria, dar numai după ce-am trecut de-a lungul apei Clitului și am făcut multe fotografii. Întorcându-mă în Austria, nu mi-au putut ieși din cap imaginile de groază pe care le văzusem la Arbore. Și-atunci, împre-ună cu soțul meu, ne-am hotărât să facem ceva pentru arboreni. – Cum ați procedat? –Am multiplicat toate fotogra-fiile. Și erau cam multe. Le-am pus pe CD, pe casete și am mers peste tot cu ele. Să știți c-am întâlnit mulți oameni minunați, cu suflet mare, să-ritori la nevoie. Dar, spre mirarea mea, și-o mare deziluzie. Am întâlnit și indivizi care m-au primit cu ră-ceală, indiferenți al necazurile oa-menilor. – V-a descurajat acest lucru? – Nu, nicidecum. Eram hotărâți să mergem cu orice preț înainte, să ne ajutăm semenii, căci nimic nu ne putea abate de la hotărârea noastră. Fetița noastră a confecționat mai multe pancarte, pe care-a lipit fotografiile făcute la Arbore (a scris, în rezumat, ce s-a întâmplat la Ar-bore). Le-am plantat peste tot pentru a sensibiliza inimile oamenilor. Am dat zeci de anunțuri în ziarele regio-nale. M-am bucurat c-am fost primită cu simpatie și interes. Peste tot mi s-au pus întrebări despre cum vreau să fac, pentru ce fac acest lucru și ce sper să obțin. Irinuca, fata noastră, a muncit alături de noi și, pentru că noi eram și la serviciu, a muncit mai mult decât noi. După câteva zile, mi-au apărut toate anunțurile în ziare. Publicasem adrese unde era centrul de colectare și numărul de cont de la bancă. Dacă nu procedam astfel, nu puteam primi niciun ajutor, pentru că la ei așa este legea. Ne-am bucurat că anunțurile noastre au fost preluate și de alte ziare din regiune, fără să apelăm noi la ele, ajungând până la Salzburg. – Dar eforturile v-au fost răsplă-tite? – Da, cu vârf și îndesat. La centrul respectiv lumea a adus tot ce-a putut da: mobilă, îmbrăcăminte, veselă, biciclete etc. Am apelat pentru frigidere și aragaze, dar, din păcate, n-a adus nimeni asemenea aparatură. – Atunci, de unde ați adus frigidere și aragaze? Viorel: Pe-o parte, suntem mul-țumiți că n-am adus aparatură uzată. Din banii colectați am cumpărat în România aparatură nouă: 10 frigi-dere, 15 aragaze… Am dat această aparatură sinistraților recomandați de primărie. – Chiar, cum ați știut așa de exact cui să dați ajutoare? – Ne-a ajutat enorm conducerea primăriei. Ne-au trimis în Austria tabele întocmite excelent: nume, prenume, vârstă. Am știut compo-nența exactă a fiecărei familii, pre-cum și gradul de afectare al fiecărei locuințe. Pentru acest lucru îi mul-țumim domnului Gheorghe Tiron, primarul comunei, unor consilieri comunali și unor funcționari de la Primăria Arbore. Aceleași alese mulțumiri preoților Constantin și Alexandru Chifan, care ne-au ajutat pe toată durata împărțirii ajutoarelor și pentru faptul c-au mers în teren cu noi la împărțit ajutoare. – Cum ați adus ajutoarele în Ro-mânia? – Ajutoarele au fost adunate la o familie, cunoștință de-a noastră, care s-a angajat și să ni le transporte în România. Doamna respectivă conduce o firmă de transport care aduce ajutoare pentru maghiarii din Sovata, cam de 20 de ani… După câte aju-toare am adus, ar fi trebuit ca aici să stăm încă o lună să le împărțim pe persoane sau familii. Dar, pe baza listelor trimise de primărie, le-am împachetat în Austria, am scris pe fiecare destinatarul și aici, în Ar-bore, numai le-am înmânat pe bază de semnătură. Și-așa oamenii sunt destul de necăjiți, așa că nu merita să-i chemăm aici, să provocăm îm-bulzeală și certuri între ei. – Ați adunat repede ajutoarele? – Credem că destul de repede. În 27 iulie, am adus primul transport; și-acum, al doilea. Am avut noroc de prietena noastră care conduce firma SCUTURICI WIENER NEVSTDAT prin fundația CRISAN RADU (care are sediul la Bistrița-Năsăud). – Ce-ați citit pe chipurile sinistra-ților? – Am fost din casă în casă. Nimeni n-a fost uitat sau scăpat din vedere. Fiecare a primit măcar o cutie cu îm-brăcăminte și lenjerie de pat. Unii au primit și mai multe pachete, în funcție de numărul membrilor de familie. Pe chipurile unora am citit suferință și groază, chiar la 3 luni de la acel dezastru. Însă toți au fost mulțumiți de ce au primit de la noi. – Ați avut, poate, și deziluzii ? –Din păcate, am avut câteva cazuri. De la câteva familii au venit să le mai dăm. După ce i-am identificat prin buletinul de identitate, le-am arătat pe listă ceea ce-au primit acasă sub semnătura lor. Atunci au dat înapoi. Au crezut, poate, că noi n-avem, o evidență clară. Dar asemenea situații se întâmplă oriunde. Ne-au dezgustat c-au cerut două persoane aragaz și frigider, deși noi știam că le dădusem un asemenea aparat, pe care-l dusesem acasă. – Cu ce sentimente vă-ntoarceți în Austria? – Avem o mare mulțumire în suflete, pentru c-am putut s-ajutăm pe toți sinistrații din Arbore. Am făcut acest lucru pentru oamenii sa-tului nostru natal, sat pe care, deși suntem la mii de km depărtare, îl purtăm în inimile noastre până la moarte (și chiar dincolo de ea). Să știți c-am fost impresionați de felul c-am fost ajutați mai mult de pen-sionarii austrieci. Ei au fost ajutorul nostru de bază. Nu putem uita nici firma care ne-a ajutat de data aceasta să transportăm la Arbore 22 tone de ajutoare. Și mai avem o altă mare mulțumire. Plecăm în Austria, dar în urma noastră fața satului se schimbă. Prin grija unor oameni de suflet și a autorităților comunale și județene, și nu putem neglija rolul avut de românul George Becali, ajutat de ÎPS Pimen, care au reconstruit casele distruse și se străduiesc să înlăture din peisajul comunei rănile produse de dezastrul din vara acestui an… Am savurat în liniște aroma unei căni de ceai fierbinte (în depozit fiind destul de frig) adus de preotul Chifan. Am depănat amintiri din anii de școală, soții Oleniuc mi-au fost elevi, și încă din cei foarte buni la învățătură. Ei au plecat de mult timp, dar eu încă mă gândesc la cei doi oameni: frumoși din punct de vedere fizic, dar cu statură măreață din punct de vedere moral. Și ce mari sunt inimile lor în care au încăput cei peste 700 de sinistrați din Arbore (și-n care încă mai este loc mult pentru alte fapte bune). Mă gândesc și la Irinuca lor iubită, prin ceea ce-a făcut și cu acest prilej, că va ajunge un adevărat om. Am rămas să meditez încă mult timp de-acum înainte și la întrebarea pe care mi-au pus-o cei doi soți, mai ales de către frumoasa doamnă: ”De ce n-au sărit și alți români cu stare să ajute pe-acești sinistrați, mai ales că au posibilități materiale și fi-nanciare?” Din păcate, la întoar-cerea în Austria, Viorel Oleniuc nu va mai avea serviciu. Din cauză c-a venit cu ajutoare. Și l-a pierdut. Va trebui să bată iar din poartă-n poartă pentru a-și găsi altul. Sunt sigur că-și va găsi. Pentru faptele sale bune, Dumnezeu îl va răsplăti… Prof. GH. DOLINSKI