Lumea modernă a răspândit un slogan: Ortodoxia este o religie somnolentă. Această opinie tinde să devină o expresie tabu, folosită ori de câte ori se invocă destinul creștinismului răsăritean. S-a afirmat, până la saturație, că umanitatea ortodoxă vegetează „la porțile Orientului”, fiindcă este încremenită în dogmă și nu posedă energii transformatoare, datorită sedentarismului religios de natură pravoslavnică. În consecință, Ortodoxia ar paraliza viața popoarelor răsăritene, condamnându-le la stagnare perpetuă. Faptul că lucrurile nu sunt tocmai așa, cel puțin în plan social, s-a demonstrat, iată, în decembrie ’89, când „cumințenia” românească s-a convertit în revoltă, dând peste cap previziunile în legătură cu firea noastră etern răbdătoare. Trebuie însă imediat subliniat faptul că această revoltă a fost – cum bine a intuit Petre Țuțea – nu o revoluție, ci o restaurație, adică o revenire la formele tradiționale precomuniste (ceea ce nu s-a putut realiza deocamdată…).
În acest sens, putem spune că evenimentul din decembrie a avut un temei dogmatic, fiind de fapt expresia cumințeniei „răsculate”, iar nu a spiritului de aventură politică. Seismul social la care am fost martori este la ori-gine o mișcare iconodulă, nu ico-noclastă, fiindcă mulțimea dez-lănțuită pe străzi a acționat pre-cum biciul lui Iisus gonind fa-riseii și saducheii din Templu, gonindu-i pe profanatorii Ceru-lui. Astfel se și explică Liturghiile care au avut loc în mod spontan în Piața Universității zile întregi după masacrarea tinerilor. Va trebui să vedem în orice convulsie a lumii ortodoxe epifa-nia Dogmei, iar nu un act demo-lator în sine, pentru că ortodoxul nu se revoltă după legea libe-rului arbitru, ci după legea da-tinii. Firea sa pașnică își iese din albie doar la capătul unei înde-lungate răbdări creștine, așa cum s-a întâmplat și în decem-brie ’89. Văzută din perspectivă culturală, cumințenia ortodoxă dezvăluie o serie de alte aspec-te, la care ne vom referi în conti-nuare. Aparenta imobilitate a spiritului răsăritean ascunde, de fapt, o mobilitate în plan pro-fund, un dinamism secret, care nu se vede imediat cu ochii, dar care își face lucrarea în adânc. Ortodoxia nu are energii explo-zive, ci implozive, datorită natu-rii duhovnicești. Mistica răsări-teană este o religie a inimii, a lă-untricității. Un om care se odih-nește nu este însă mai puțin om decât un om care aleargă. Răsă-ritul creștin ființează în odihnă, în timp ce apusenii viețuiesc în permanentă alergare. În Ortodoxie, mișcările exterioare sunt împuținate, pentru a se asculta cu evlavie ritmurile tainice ale inimii, pentru a se putea auzi glasul lui Dumnezeu din adân-cul nostru. Aceasta este dogma trăirii isihaste, care a modelat ființa răsăriteană și a născut o cultură mai degrabă cumpătată decât temerară, conținând un dinamism introvertit, deloc spectaculos la prima vedere. Spiritul estic poate fi definit prin cumințenie „veghetoare”, pen-tru că sufletul este aici educat în „trezvie”, spre a nu se rătăci. De fapt, teama de rătăcire, de ispita ereziilor, îl ține pe ortodox mereu în preajma Dogmei și îl ferește de exaltarea inventivi-tății nechibzuite și de proba riscului. Ce șanse poate avea inițiati-va, într-o lume a cumpătării? Cu alte cuvinte, cum e cu putință noutatea în spațiul ortodox? Iată o întrebare fundamentală, care ar trebui să ne preocupe astăzi, când principala acuzație adusă Ortodoxiei, în special de către comentatorii occidentali, este conservatorismul ei „anacro-nic”. Răspunsul este așteptat a-tât de la teologi, cât și de la gân-ditorii laici, pentru că misionaris-mul ortodox trebuie să aducă ar-gumente în favoarea unei școli de creativitate cu profil specific, nu împrumutat de aiurea. Se pare că pentru omul modern fenomenul ortodox e ase-menea aisbergului, căruia nu i se vede la suprafață decât o mi-că parte din uriașul său trup as-cuns în adâncuri. Lumea apusu-lui ignoră fondul ezoteric al re-ligiei răsăritene, mișcările ei lă-untrice, transformatoare, catalo-gând Ortodoxia ca „blocaj dogmatic”. În mentalitatea moder-nă (de tip apusean), noul este văzut dintr-o singură perspec-tivă, și anume din punctul de vedere exterior, mecanic. În lu-mea ortodoxă, mișcările insur-gente de suprafață sunt însă mult mai puține decât în spațiul de influență catolică. Istoria ră-săritului dovedește o inventivi-tate prudentă în viața concret- socială, ea se raportează permanent la înțelepciunea trecutului, un trecut de care nu se dezli-pește niciodată definitiv. Este remarcabilă dihotonia, propusă de Sorin Dumitrescu în eseul său „Catacombele estului”, între „noutate” și „înnoire”. Lumea răsăritului – remarcă el – cu-noaște fenomenul de înnoire, adică de schimbare permanen-tă sub semnul tradiției. Apusul, în schimb, cultivă noutatea des-prinsă de trecut, desprinsă de origini. Am putea spune că in-ventivitatea în Occident naște „generații spontanee”. Noutatea apare ca un bastard, ca un „copil din flori”, ca un produs „nelegitim”. Civilizația apusului se diversifică prin „bastardare”. Text prelucrat de preot paroh NICOLAE VÎRTEA, de la Catedrala Rădăuți, după volumul „Vorbirea în șoaptă” de Alexandru Horia
Comentarii