Câteva precizări în legătură cu Codul lui Da Vinci

Asistăm de o bună perioadă de timp la o adevărată idolatrizare a cărții lui Dan Brown, „Codul lui Da Vinci”. Emisiuni la diferite televiziuni, articole în presă elogiază acest adevărat best seller al zilelor noastre. Am citit și eu cartea și trebuie să spun că este captivantă, dar am fost îngrozit de mulțimea greșelilor istorice și religioase ce sunt cuprinse în ea. Cartea are o intrigă complexă, ce aduce foarte bine cu intriga unui roman polițist, unde personajul principal descoperă încetul cu încetul criminalul și mobilul crimei. Ea atrage prin tensiunea ce este imprimată de autor, făcând din ea o lectură captivantă. Cred că doar atât se poate spune despre conținutul cărții, care nu pune probleme metafizice, ori care privesc cauza răului în lume, ca un roman de-al lui Dostoievski, fiind departe de dramele existențiale ale omului, împănate cu elementele absurdului, care apar la Kafka, de problema timpului și memoria involuntară, dezvoltate de Proust, ori de simbolismul lui James Joyce. Cu toate că nu se apropie de operele unor asemenea mari autori, cartea reprezintă o lectură captivantă, datorită personajelor despre care se scrie. Dacă s-ar fi vorbit despre alte personaje, cu o asemenea țesătură de intrigi, în mod sigur cartea nu ar fi fost un mare succes. Totuși, exploatând teoria marilor secrete, autorul reușește să atragă asupra sa atenția întregii lumi.
 

Vorbeam mai sus despre multitudinea de neadevăruri de factură istorică și religioasă cuprinse în această carte, care ar putea influența viziunea tinerilor asupra creștinismului și ar putea să le marcheze viața religioasă și legătura lor cu Dumnezeu. Aceste greșeli îi pot face pe tinerii creștini să nu perceapă importanța misiunii Domnului Iisus Hristos și anume mântuirea oamenilor. Aceasta, pentru că în carte se accentuează foarte mult firea umană a Mântuitorului, în detrimentul firii sale divine. Acest lucru nu este nou. Biserica i-a făcut față, cu succes, acestei învățături greșite în anul 431, la Sinodul Trei Ecumenic, când erezia nes-toriană (care susținea în exces firea umană a Domnului) a fost condamnată. Acțiunea romanu-lui se desfășoară în jurul omuci-derii lui Jacques Sauniere, care era conducătorul unei organi-zații secrete – Stăreția Sionului. Această organizație se afla în posesia Sfântului Graal. Graalul era de fapt un om –Maria Mag-dalena –, care ar fi avut un copil cu Iisus. Urmașii acestora erau considerați posesorii Graalului. În jurul acestei idei autorul face o mulțime de supoziții, pe care încearcă să le demonstreze isto-ric și religios. Aici intervin gre-șelile de factură religioasă și is-torică. Voi încerca să enumăr unele dintre cele mai mari, asupra cărora nu planează nici măcar o urmă de îndoială. O primă greșeală este cea legată de formarea canonului biblic. Autorul pune în gura lui Teabing (un personaj al ro-manului) o afirmație prin care se spune că ar fi existat mult mai multe evanghelii (aproxi-mativ optzeci), și nu doar cele patru: ale lui Matei, Marcu, Luca și Ioan. Autorul spune că în aceste evanghelii ascunse s-ar găsi elemente care să-i susțină teoria sa despre Graal. Nimic nu se poate mai nebunesc. Biserica a recunoscut mereu existența și a altor evanghelii, pe lângă cele patru, pe care le-a numit apocrife (false), și vom explica de ce au fost numite astfel. De altfel aceste apocrife au apărut și în limba română, traduse de un mare iubitor al lui Dumnezeu, Cristian Bădiliță, sub numele de „Evangheliile Apocrife”. Cercetătorii biblici, specialiști în domeniu, au identificat mai multe evanghelii, dar nici pe departe numărul lor nu se ridică la optzeci, ci cel mult la o treime din acest număr. Dar se pare că, tocmai pentru a se face cât mai atractivă cartea, se aruncă asemenea informații false, pentru a impresiona și debusola cititorii prin ideile teo-riei conspirative, unde Biserica ascunde anumite lucruri în pivnițele Vaticanului. Să nu uităm că Biserica a fost una până la 1054, când canonul biblic era de mult format. De ce afirmăm că sunt informații false? În formarea canonului biblic, în formarea Bibliei, care are în componența sa mai multe cărți, s-a ținut cont de unele criterii, atunci când aceste cărți au fost recunoscute drept adevărate. Unele dintre aceste criterii sunt: să fie scrise de cei care l-au cu-noscut pe Mântuitorul, deci să aibă vechime, și să nu se opună învățăturii date de Mântuitorul. Cuvântul scris împreună cu Tradiția Bisericii, care circula prin viu grai, formau un tot, nu existau contraziceri între ele, ceea ce arăta adevărul scrierilor și în același timp și al Tradiției. Ele se verificau una prin cea-laltă. Spre sfârșitul sec. II, se dezvoltă folclorul creștin și de aici până la apariția apocrifelor, puse pe seama persoanelor apostolice, nu a mai fost decât un pas. Cercetările specialiștilor au reușit să arate în mod apro-ximativ anul scrierii celor patru Evanghelii. Astfel, Evanghelia lui Matei se pare că a fost scrisă între anii 40-50, iar unii teologi, pe baza unor argumente, o plasează ca fiind scrisă la anul 44 d.Hr. În cazul Evangheliei lui Marcu, specialiștii au căzut de acord că anul scrierii ar fi 62-63 d.Hr. Aceiași ani sunt deter-minați și pentru Evanghelia de la Luca. Cea de a patra evan-ghelie canonică este scrisă de Sfântul Ioan și are ca dată anii 90-100. Vedem, din cele de mai sus, că ambele criterii de care am pomenit sunt îndeplinite. Evangheliile sunt scrise de oa-meni care l-au cunoscut pe Mântuitorul, au fost aproape de El, au sorbit apa cea vie din predica Sa. De asemenea, ce-lălalt criteriu, al vechimii, este clar îndeplinit. Aceste datări au fost făcute de specialiști care au studiat paginile Evanghe-liilor și le-au coroborat cu scrierile și evenimentele istorice ale vremii. Pe lângă aceste dovezi, mai există și literatura creștină a părinților apostolici, care menționează Evangheliile respective și nu altele, ba mai mult, în scrierile lor citează din aceste Evanghelii și nicidecum din apocrife. Nu aveau cum să citeze din apo-crife, pentru simplu fapt că ele nu existau, ele născându-se o dată cu ere-ziile gnostice de mai târziu. O dovadă în acest sens este „Învățătura ce-lor 12 Apostoli”, carte ce este datată între anii 120-160 și unde se fac dese și clare referiri la Evangheliile du-pă Matei și Lu-ca, și nicidecum la apocrifele du-pă Toma, Filip sau Maria Mag-dalena, la care face referire au-torul cărții. Un alt autor al unor scrisori adresate comunităților creștine, Clement Romanul, care a păstorit Biserica Romei între anii 92-101, face referiri în scrierile sale la aceleași Evan-ghelii ale lui Matei și Luca. Pe lângă aceste două dovezi, mai există scrieri ca „Scrisoarea lui Barnaba” sau „Păstorul lui Her-ma”, care fac referire la cele trei Evanghelii de care am pomenit. În jurul anilor 150-160 d. Hr., Sfântul Iustin Martirul vorbește despre canonul biblic, el fiind „martor” al acestuia, și citează din Evangheliile canonice astăzi în operele sale. Un alt document creștin, datat între anii 180-200, numit Canonul Muratorii, spune „iar a patra Evanghelie este cea a lui Ioan, unul dintre ucenici”. Vedem din text mărturia clară a patru Evan-ghelii canonice recunoscute de creștinătatea vremii. Celelalte evanghelii au un caracter restrâns și nu sunt recunoscute de Biserică, pentru că nu au vechimea necesară și nu sunt scrise de bărbați care l-au cunoscut pe Mântuitorul, dar mai apare și un alt argument, și anume că în cuprinsul lor sunt exprimate învățături contrare cu Evangheliile recunoscute ca-nonic de Biserică și cu învă-țătura Mântuitorului. Autorul acuză Biserica că ar fi ars aceste cărți, dar nu există nici o dovadă în acest sens. Explicația este mult mai simplă și mai puțin misterioasă. Ele au dispărut pentru că Biserica nu le-a mai copiat, fiindcă erau lipsite de importanță și false. Aceste evanghelii puteau să afecteze învățătura despre mântuire și de aceea Biserica le respinge. Toate cele exprimate mai sus, dar și multe alte dovezi vin să demonstreze că autorul a folosit doar anumite surse și dorește să discrediteze Biserica, lovind în persoana centrală a învățăturii creștine, subminând autoritatea divino-umană a Mântuitorului. O altă învățătură greșită ce reiese din carte este că Domnul Iisus Hristos nu a fost considerat divin până în sec.III. Cred că în acest caz se vede un pic de rea voință. Se face referire la Evanghelia lui Toma, or, tocmai acest apostol, atunci când este chemat să pună mâna în coasta Domnului, face acea memorabilă mărturisire: „Domnul meu și Dumnezeul meu” (Ioan 20, 28). Apoi, tocmai acele evanghelii apocrife la care face referire autorul susțineau o erezie pe care Biserica primară a condamnat-o, și anume do-chetismul. Aceasta era o erezie care susținea că Hristos nu a avut trup omenesc, ci doar un trup aparent; neavând trup u-man, mântuirea era com-promisă. Deci chiar evangheliile reclamate de autor vin să arate divinitatea Mântuitorului. Și cele patru Evanghelii îl în-fățișează pe Mântuitorul om adevărat (se întristează, îi este foame, sete), dar și Dumnezeu adevărat (face minuni asupra omului și a naturii înconju-rătoare). De menționat este că în toate operele scrise până la Sinodul I Ecumenic se afirmă deschis divinitatea Mân-tuitorului. O informație greșită este cea legată de rolul împăratului Constantin cel Mare în istoria Bisericii. Autorul afirmă că Biblia s-a născut la comanda lui Constantin cel Mare, care a avut drept scop unificarea impe-riului. După cum am arătat și mai înainte, autorul nu vrea să ia în considerare 200 de ani de creștinism, cu toate scrierile din această perioadă, cu toți martirii care au murit pentru Hristos Domnul. Oare cum este posibil să ștergi cu buretele 200 de ani de martiri, al căror sânge a născut noi creștini, după cum spune Tertulian. Toate scrierile acestei perioade vorbesc despre divinitatea Mântuitorului și des-pre cărțile Vechiului și Noului Testament. Într-adevăr, îm-păratul Constantin cel Mare a avut un rol important în istoria Bisericii. Dar acest rol a fost realizat în urma convertirii sale miraculoase, în urma vedeniei semnului Sfintei Cruci pe cer însoțit de cuvintele „în acest semn vei învinge” (Eusebiu, Viața lui Constantin). De a-tunci el a îmbrățișat creștinis-mul, l-a apărat, l-a sprijinit, chiar dacă s-a botezat doar pe patul de moarte, lucru deloc neobișnuit pentru aceea vreme. O altă idee greșită este legată tot de activitatea Sfântului Constantin cel Mare, și anume autorul vine cu ideea că Sinodul I Ecumenic a fost convocat de Constantin pentru a stabilii di-vinitatea Mântuitorului. Pe lângă contra argumentele de mai sus, care sunt valabile și în acest caz, putem să afirmăm că la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din 325, nu s-a discutat problema divinității Mântui-torului, nu s-a vorbit despre fi-rea umană și cea divină. Primele două sinoade au avut drept scop limpezirea situației privind relațiile intertreimice și înlă-turarea ereziilor subordinația-niste. Aceste lucruri sunt do-vedite de actele sinoadelor ecumenice, care fie s-au păstrat, fie au fost conservate în alte documente ale vremii. Desigur că pe lângă aceste greșeli mai există multe altele, care sunt la fel de demontabile și arată caracterul precar al adevărului datelor istorice și religioase din această carte. Pentru a înțelege bine această carte, ar trebui ca, mai întâi, tinerii noștri să cunoască bine Sfânta Scriptură, istoria lumii, istoria Bisericii Universale și apoi, pentru amuzament, să o citească. Pr. ADRIAN DULGHERIU

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: