Țara, ca afacere…

L-am văzut zilele trecute pe domnul șef de partid, l-am văzut cum îi privea de sus pe mărunțeii din jurul lui, care îi macină nervii și vor de la el dreptatea absolută. Domnul șef de partid preferă restaurantele de patru stele, o duce greu, chinuit în zori de o mahmureală metafizică. El trebuia să se nască filosof, ar fi știut desigur să-și răs-pundă dacă a fi politician înseamnă a deveni mafiot sau prestidigidator de circ, ori gestionar de promisiuni răsuflate. Domnul șef de partid este înalt, impozant, când îl saluți rostește ceva printre dinți, asemănător cu o rugăciune trasă la negativ. Îmi place mult să-l ascult vorbind, mai ales când subiectele și predicatele rămân prin pahar, de parcă ascultându-l te-ai trezi cu o trăsnită durere de cap.

 

De la o vreme, ora exactă se dă chiar din apartamentul lui din provincie, unde destinul țării are neapărat o culoare roz-bombon portocalie, asta fiindcă albastrul nu mai poate fi folosit în moda conducătorilor de neam. (Dar lasă că și moda aceea ne lăsase tot cu posterioarele goale…) Nici miniștrii nu mișcă fără recomandări de la domnul șef de partid, așa că loteria posturilor este o doar o verigă la degetul său mic. E târziu, prieteni, se face seară în politică, politicienii umblă cu mănuși albe și de atâta ninsoare nu li se mai văd decât ochii încețoșați de grijile țării… Dacă n-aș fi femeie și n-ar trebui să mă exprim cu eleganță, dacă m-aș întâlni între patru ochi cu domnul șef de partid, aș avea ceva să-i spun cu franchețe. Iar în ziua în care politicienii ar trebui să dea recomandări pentru ziariști (ducă-se pe pustia neagră!), știu că eu ar trebui să mă ascund într-o peșteră, unde țara „ca afacere” mi s-ar părea doar un vis, al acelora pe care Dumnezeu n-o să-i bată cu parul… Până atunci, să ne pătăm mâinile cu a-ceastă cerneală în care chipurile lor se oglindesc jalnic într-o lume cu copiii flămânzi, cu pensionari revoltați și ierni care nu se mai termină.