Dacă dragoste nu e, nimic nu e

Și nu e așa? Când mi-am ales ca subiect „Ziua îndrăgostiților”, Valentine’s Day, cum i se zice lui paișpe fevrar mai nou (de vreo 16 ani încoace), mi-am zis că o treabă mai simplă nici că se poate: mergi pe stradă, găsești la întâmplare câteva cupluri, le bagi reportofonul sub nas și s-a rezolvat. Numai că, având experiența atâtor ani de sondaje stradale în spate, știam că, de obicei, luat ca din oală, omul, în fața reportofonului, are tentația falsității, a bravadei ori a inhibiției totale, din care nu te mai scoate nici măcar a-cel „Nu-i așa că pământul e rotund?”. Drept care, mi-am propus o altfel de abordare, fără reportofon, a subiectului despre dragoste, ziua îndrăgostiților și victimele colaterale, nevinovatele cadouri. Cine poate fi mai sincer într-o discuție decât cel de lângă tine, apropiatul tău, fie el frate, mamă (?), tată, prieten, amic? Îl atac frontal pe bătrânu’, om la 70 de ani, apropiindu-se cătinel împreună cu mama de nunta de aur. Mesteca tata o mămăligă în ceaun, când, hodoronc – tronc și eu: „Ticule, ce părere ai de Ziua îndrăgostiților?” „Hai?… Cine-a murit?”, zice ticu, holbându-se concentrat în continuare, ca și cum nu m-ar fi auzit, în ceaun. Am râs copios și i-am pus aceeași întrebare mamei. „Băi, băiete, voi n-aveți servici? Nu vezi că, din pensia asta, de-abia am plătit cheltuielile la asociație? Ce-ți trebuie? În loc să mă mai ajuți și tu cu bani pentru medicamente… ”.

 

I-am lăsat pe ai mei cu mămăliga lor cu tot și am ieșit val-vârtej pe stradă. La ușa blocului, un vecin supărat pe viață, dar mai ales pe niște elevi de la un liceu din apropiere care fac noap-tea scandal de nu mai poate omul dormi. „Ma-tale, ca ziaristul… Ziua Îndrăgostiților… În loc să scrii despre golani, despre ce sunt în stare să facă…” Dau de prietenul meu de-o viață, cu care, în liceu, împărțeam aceeași brânzoaică (la doi lei bucata), om însurat, cu copil și responsabilități. „Tu-ți șeara ta (adică ceara), am rate la mașină, asta a mea mă freacă la cap să ne mutăm din chirie într-un ANL, Primăria nu mă ia în seamă și tu, cu Valentine’s Day? „Și totuși, hombre, îți iubești nevasta?” „O iubesc, n-aș mai iubi-o, dar chestiile astea sunt pentru adolescenți” „Și cum, nu îi iei nimic de Valentine’s Day?” „Îi iau. Pâine, ouă, carne, banane pentru copil. În fiecare zi. Și toată dragostea mea”. Hotărât lucru, oamenii serioși, cu greutăți și responsabilități pe măsură nu au treabă cu Ziua îndrăgostiților. Trebuie să mă adresez direct adolescenților. Știu și unde să-i găsesc, vin ciorchine într-un bar al cărui nume nu-l dau aici, ca să nu-i fac reclamă. Doi la o bere, trei la o cafea, chiulind elegant de la ore și săltați din când în când de jandarmi. Am fost și eu adolescent, dar umblam cu fereală prin baruri, că venea nenea sectoristul și-ți dădea 50 de lei amendă când te prindea. În crâșmă, gașca în plenitudinea ei. Ca să nu le fac probleme, nu le voi da numele puștanilor. Doi dintre ei, îndrăgostiți lulea, ținându-se tandru de mijloc și sărutându-se scurt – scurt, între două fumuri de țigară. După cum fumează, ai zice că sunt îndrăgostiți nu lulea, ci țigară. Aici e de mine. – Vă iubiți? – Nu, ne prefacem. De ochii lumii. Hait! Duri, băieții… – Ce îi iei gagicii tale de 14 februarie? – În primul rând nu e gagică, e prietena mea, și, dacă vrei să știi, o iubesc. – Din prima? – A fost dragoste la prima vedere, dacă vrei să știi… – Crezi în Valentine’s Day? – Fumată. O chestie pentru oameni de afaceri și secretare. Dragostea, aia adevărată, când nu mai poți după omul de lângă tine, când te trezești cu el alături și totuși ți-e dor de el în fiecare zi, când îl bei ca pe un izvor și totuși rămâi cu setea, nu stă în cadouri sau în Valentine’s Day. Deștept, băiatul. Drept care îi mai dau, on the house, om bătrân ce mă aflu, o bere. Chiar, domnilor, ce e dragostea? A fi îndrăgostit, mai precis. O mare emoție, o stare de fapt, un sentiment năucitor, o rătăcire înlocuită în timp de puterea obișnuinței? În liceu eram îndrăgostit în secret de o Angelică frumoasă de pica, iar într-o oră de mate, n-am ce lucra și-i trimit un bilețel cu următoarea dedicație: „Mai ții tu minte seara-n care/ Venind cu trenul din Pașcani/ Ți-am pus, o, la picioare, moartea?/ Și ea râdea/ Și tu rânjeai/ Cu hohote de canibal/ Era frumos, căci era noapte/ Și peste câmp trecea un cal”. (apropo, nu sunt din Pașcani). Hoașca de profesoară a interceptat traseul bilețelului, l-a citit în fața clasei și mi-a dat, după ce m-a scos la tablă și a văzut că sunt tâmâie, un 2 cât roata carului. Să-mi treacă de moarte, canibali și cai văzuți din mersul trenului. Și acum tot tămâie sunt la matematică, dar prima iubire, așa secretă cum a fost, n-am uitat-o. Dincolo de astea, am întâlnit un cuplu absolut senzațional, care m-a pus pe gânduri. El are 50 de ani, ea 19. El nu e Irinel Columbeanu, ea nu e Monica. El nu are banii lui Columbeanu, dar ea o întrece cu siguranță în frumusețe pe Monica. E studentă la litere în Suceava și, de câteva zile, îi poartă numele: Andreea Mazarini. Pe el, Eugen Mazarini (actualmente manager adjunct la un club de renume din târg), jumătate din oraș îl cunoaște și din cauza trecutului său controversat (omul a făcut închisoare pe vremea lui Ceașcă, mai ales pentru bătăi cu milițienii, ultraj cu violență, în ter-meni juridici, dar și pentru trecere frauduloasă de fontieră). Cealaltă jumătate din oraș, care nu-l cunoaște, s-a pus imediat pe cârcotit. Că ce-a văzut fata la el, că aia, că aialaltă. Uita-sem să vă spun că din prima jumătate fac parte oameni de spirit ai Sucevei, condeieri, artiști sau profesori. L-am întrebat: „Eugene, ce-a găsit Andreea la tine?” „Tandrețe, sinceritate în relația cu ea, poate firea mea poetică…” „Zi-mi un vers de tine” „Rămâi, iubito, căci noaptea asta e un veac/ O noapte scăldată în plăcere/ Din umilința ei eu scoate-voi un leac/ Pe ale tale cioburi de durere”. Hulit de unii, apreciat de alții, Mazarini e hotărât să-și trăiască povestea de iubire așa cum îi dictează inima: „Trăiesc clipa și lupt ca clipa să fie cât mai lungă. De cei care mă critică nu-mi pasă și îi rog să nu le pese de mine. În dra-goste nu există vârstă, boală sau prejudecăți”. Ce poate fi mai frumos? Fiecare are dreptul în viață la o a doua șansă și nu e nimeni îndrituit să arunce cu piatra sau să judece. Cine stabi-lește cine se poate îndrăgosti și de cine? „Universul meu e un imens Eminescu/Constelația mea e un ocean de cuvinte/ Faptele mele sunt vorba și versul/ Vă rog, oameni răi, nu-mi poluați universul”, a ținut să adauge Mazarini. Oare nu Pavel, apostolul, a spus: „Dacă dragoste nu e, nimic nu e.”?