Trăim cu speranța

A mai trecut un an. Cu vechi și noi speranțe, am pășit în 2006. Ne-au amăgit și ne amăgesc că vom trăi mai bine. Cât de naivi putem fi! Din „haita” ce se perindă… la ciolan, câțiva mai mârâie neputincioși, apoi tac și votează cu nerușinare rotunjirea propriilor salarii. Cei mulți, conduși de cei aleși, trăiesc cu speranțe, oftând și privind neputincioși cum se măresc taxele, impozitele, prețurile la carburanți, la alimente, la curent, gaz metan și cele pentru intrare în Europa. E suficient să privești în sala Parlamentului și înțelegi cât și câți lucrează pentru speranțele tale (unii cască a somn, alții dorm de-a binelea, unii fac lectura presei, alții pleacă sau vin), în timp ce la pupitru se prezintă „procentele” (praf în ochi) cu care cresc pensiile sau salariul minim pe economie.

 

Trăim cu speranța, dar, când ajunge cuțitul la os, ne luăm lumea în cap să „îndrăgim străinii”, să le ridicăm nivelul de confort, ștergându-le mizeriile, lingându-le mâinile, umilindu-ne, pentru a putea face o bucurie și a pune ceva mai bun pe masa ce-lor de acasă. Trăim cu speranța că poate vine vreun Țepeș pentru a ne scăpa de rechini nesătui, indi-vizi puși doar pe căpătuială, îngroșând rândurile „noilor ciocoi”, cu avariția, perfidia, intoleranța și nesimțirea lor. Trăim cu speranța că în România mai sunt mulți tineri bine crescuți, sclipi-tori la minte, iar de peste hotare se vor întoarce cei ce au plecat, cu o nouă viziune despre adevărata democra-ție, despre modul de a a-precia munca cinstită, de-spre relația echitabilă dintre angajat și angajator. Trăim cu speranța că nu mai este mult până ce aceș-tia vor apuca, așa cum spu-nea „Nicolae Labiș, „frânele vremii în palme ca-n clește/ și nu-i vor ierta pe cei răi și cei lași, vor răsădi tot ce încă lipsește”. Trăim cu speranța… IONEL DAVIDIUC un alegător dez(s)amăgit