Costume

Au trecut sărbătorile. În amintirea lor, am rămas în mână cu un păhăruț. Nu este gol și nici cu apă. Poartă în el miracolul de-a deschide cutia cu șiraguri de amintiri. Mai de demult sau mai recente, oricum amestecate. Pe unele aș vrea să le trăiesc, pe altele să le uit, dar văd că nu se poate. Amintirile, ca și iubirile trecute, te sâcâie mereu. Am trăit mai mulți ani în preajma palatelor chezaro- crăești. Împărații nu mai sunt, dar obiceiurile au rămas. Și-au schimbat numele. În loc de fast imperial, se numesc protocol. Se păstrează o anumită ținută de prezentare, ce nu este deloc benevolă. Dacă președintele sau premierul patronează sindrofia, recomandările din invitații devin obli-gații. Portarii devin celebri. Peste ei, nu se trece. Se for-mează o pajiște de fracuri sau de smochinguri de culoare neapărat neagră, iar doamnele, strălucitor de blonde, în rochii lungi de culori închise își etalează doar bijuteriile și nicidecum formele caracteristice.

 

În particular însă, în garderobele oficialilor, dar și ale cetățenilor obișnuiți, se găsesc costume populare specifice zonei respective. Pot fi văzute la biserică, în vizite familiale sau amicale, la petrecerea timpului liber. Costumele nu se găsesc în cataloagele de modă, ci în modul permanent de viață. Ele vin din secolele trecute, își păstrează forma și, mai ales, culoarea specifică pentru bunici, părinți, copii. Toți sunt mândri de ele, iar un etnolog renumit a declarat că ele păstrează și perpetuează veșnicia, fiind cel mai pios o-magiu adus străbunilor. Pe plaiurile noastre, stră-bune, mioritice, daco-romane sau cum le mai numim, s-au ridicat la rangul de ținută națională blugii, adidașii, tricourile cu inscripții din ce în ce mai inteligente. Doar la bise-rică, unii dintre noi, mai agă-țăm la gât câte o cravată, în alte ocazii merge orice. Arar în satele depărtate de civilizația blugilor, duminica sau la înmormântări, mai zărești câte o persoană purtând o ie sau o bundiță. Dar și aici cojoacele, sumanele, chiar și cămășile înflorate au cam dispărut. La orașe însă, o invazie de molii teleghidate a ros fără milă tot ceea ce se putea numi costum popular. Ne mândrim însă că suntem păstrătorii obiceiurilor și tra-dițiilor strămoșești. Aceasta se face mai mult din amintiri. Ce ar fi dacă, în centrul ora-șului, ar veni badea Gheorghe îmbrăcat în ițari, cămașă de in înflorată, brâu de lână colorat, bundiță de postav, dar mai ales din blană de oaie și să se plimbe? Agenții de cir-culație l-ar privi ca pe un extraterestru, iar pietonii nu s-ar mai uita la vitrinele în care doar prețurile strălucesc. L-ar putea concura doar apariția unui urs, evadat de la grădina zoologică. Au trecut sărbătorile. M-am uitat la televizor, unde mai apăreau ceva catrințe și bundițe, dar care numai la magazinele de artizanat se mai găsesc. Pe stradă nu aveam ce vedea. Costumele colindătorilor sau ale urătorilor, inclusiv ale celor deghizați în urși, capre, irozi, muzicanți, mi-au dat o satisfacție. M-a apucat râsul. Tot reflectând și chiar scriind, am rămas cu paharul în față. Ca să-mi treacă oful, îl golesc. Îi salut pe cei care, la înmormântări sau la biserică, mai pun pe ei o bunghiță. La majoritatea popoarelor, costumul popular constituie o mândrie, o etalare a originilor și o formă de respect pentru înaintași. Ar fi păcat ca la noi peste o asemenea tradiție să se aștearnă uitarea. VICTOR HOSTIUC