„Nostalgia și obsesia adevărului“

În anul de grație 2005, la nici zece ani de la debutul editorial („Poezia de la «Gândirea»”, Editura Didactică și Pedagogică, 1997), distinsul universitar Mircea A. Diaconu își rotunjește la zece numărul aparițiilor editoriale (Nu-i de prisos a adăuga că zisele apariții au fost brand-uri de felul „Junimea”, „Dacia”, „Timpul” sau „Aula”). Este vorba de „La sud de Dumnezeu. Exerciții de luciditate”, Editura Paralela 45, 2005, carte care nu numai din subțirele motiv al numărului oarecum bilanțier merită a zăbovi asupra ei. Așa cum se poate afla din sobrul aperçu critic de pe coperta a patra, cele mai multe dintre profilurile și comentariile care constituie partea centrală, „miezul”, cu un termen drag autorului, et pour cause, a volumului, au fost publicate în „Contrafort” sau în „Viața Românească” și de vreme ce autorul a crezut de cuviință să le includă între coperți de carte înseamnă că fără doar și poate că le consideră apte de a da seama, într-o măsură mai mult sau mai puțin relevantă, de mersul gândirii sale critice (să-i spunem hermeneutică?), de anumite dimensiuni ale ființei sale scripturale.

 

Tot așa cum o fac epistolele și interviurile liminare care încadrează acest nuce și, poate, într-o măsură mai mare („ferecături de argint” având rolul „de a ascunde și de a proteja aurul din litere” – Prefață). Tot în termenii autorului și mergând deocamdată pe mâna lui, marginile sunt, poate, mai importante decât miezul. („În margine locuind, s-ar putea să fii mai aproape de Dumnezeu decât cei care se poartă de parcă ar fi locuiți de el”) „Trei epistole către prieteni” și patru interviuri, în care este, de fapt, „interogat de prieteni” (Nicolae Coande, Angela Furtună, Vasile Gârneț, Constantin Arcu), colorează confesiv, dar în marginile (iarăși marginile!) unei pudori nu numai intelectuale, structurale, aceste „exerciții de luciditate”. Inevitabil, expunerea de motive pe care o constituie prefața (precedată cu tâlc de un motto din Caragiale: „Eu nu sunt un erou, eu sunt un burghez”) ajunge la reflecții asupra condiției criticului și amorsează considerații de tot interesante (și, îndrăznim a zice, pertinente), asupra raporturilor ontic-scriptural, altminteri spus, a raporturilor dintre ființă și limbaj, cu aplicație mai cu seamă la poezie ca asumare a unui timp, a unui ethos. Și care considerații se vor contextualiza în corpusul propriu-zis al cărții, însoțind, explicând, clarificând profile și comportamente auctoriale, „urmărind sensuri subterane, corelații greu de bănuit, trasee prin care o ființă-și, finalmente, ființa-se mărturisește, deseori chiar fără să știe”. Imago mentis care se constituie în filigranul exegezei, să-i spunem așa, dar nu liniar și în succesiune logică, ci după modelul reconstituirii retroproiective a părților risipite, cu sau fără metodă, puțin importă, ale unui puzzle, este cea a înfrângerii lui Narcis, prin exercițiul lucidității. Înfrângere benefică, în fond, dacă se ia în considerare profitul de pe urma descoperirii și comunicării de valori, dar nu lipsită de acel dram de amărăciune care însoțește orice privire dezbrăcată de iluzii. (Nu sunt decât o oglindă care deformează… nu fac decât să locuiesc la sud de Dumnezeu, în afară, într-o margine cu nostalgia sensului și cu iluzia adevărului (s.n.) … Nu sunt decât o oglindă ce deformează”. S-ar putea vorbi, tot aici, de acel désenchantement (dez-vrăjire, dez-încântare, spuneți-i cum vreți!) fatalmente legat de condiția criticii care, prin profesionalizarea lecturii, se vede lipsită de bucuria candidă, primară a acesteia. Spunând că: „critica nu este decât un mijloc de a trăda și de a spune, tocmai prin această trădare, adevărul” consună, credem, cu cea a lui J. Starobinski, din „Privirea critică”: „Criticul trebuie să trădeze idealul de identificare (cu opera, n.n.) pentru a dobândi puterea de a vorbi despre această experiență și de a descrie, într-un limbaj care nu este cel al operei, viața comună pe care a cunoscut-o cu ea, în ea.” Nu altceva face Mircea A. Diaconu, interogând fragmentele lumii și interogându-se, în vederea edificării de sine. Și chiar dacă, după propria-i mărturie, scrie „din nihilism, din fascinație și din narcisism” (lucrurile trebuie luate cum grano salis!), este evident că pentru criticul nostru scrisul este un imperativ etic. Căci, cu propriile-i vorbe: „O etică este mărturia unei existențe autentice”. VIOREL DÂRJA P.S. Cum pe 2 octombrie A.D.2005, nativul din zodia Balanței M.A.D. împlinește o vârstă care de prefixul 4 ține, ce i se poate ura, în afară de „La mulți ani!”, decât „La mai multe cărți, domnule profesor!”?