Restaurarea luptă cu ravagiile timpului și nesăbuința unor oameni

Interviu cu prof. univ. OLIVIU BOLDURA, renumit restaurator de biserici-monument sucevene Puțină lume cunoaște că în nordul Moldovei există o activitate constantă de restaurare a picturilor exterioare și interioare ale unor biserici-monument, activitate care rezistă în pofida finanțării anemice (sau chiar deloc) din partea ministerului de resort. Una dintre echipele care, pe la mijlocul lui octombrie, va încheia ceea ce se cheamă sezonul de restaurare este cea coordonată de prof. univ. Oliviu Boldura, restaurator mai întâi de toate, după cum spune, dar și profesor la Secția conservare-restaurare de la Universitatea Națională de Arte București. Oliviu Boldura mărturisește despre sine că este „ca un fiu adoptat” de Bucovina, întrucât este prins în acțiuni de restaurare în zonă de 35 de ani. De fapt, este năs-cut la Petroșani; predă și mai viețuiește și la București, în răstimpul petrecut în afara șantierelor. Pentru anul acesta încheie, deocamdată, activitatea de restaurare a picturii de la bisericile din Voroneț, Arbore, „Sfântul Ioan cel Nou”, Moldovița și Bălinești, lucrările continuând și la anul. Acestea se adaugă bisericilor-monument pe care le-a restaurat timp de 35 de ani, în echipă, și despre care va pomeni în rândurile ce urmează.
 

– Cum a început legătura cu Bucovina? – În timpul studiilor, am fost antrenat în primele mo-mente ale restaurării picturi-lor murale de aici, din nordul Moldovei, respectiv șantie-rul-pilot de la Mănăstirea Humorului, în 1970-1974. Atunci eram încă student și Direcția Monumentelor Isto-rice, care era condusă la vre-mea respectivă de prof. Vasile Drăguț, cunoscut istoric de artă, a inițiat acest șantier-pi-lot sub auspiciile UNESCO. De fapt, a fost prima școală de res-taurare, pentru conservarea pictu-rilor murale, cu tineri, colegi de-ai mei, studenți, și cu specialiști străini de renume, nume sonore la vremea respectivă, care au rămas în istoria restaurării europene; e vorba de soții Laura și Paulo Mora și un cunoscut istoric belgian, Paul Philipot. Tot acest efort s-a încununat în anul 1977, în iunie-iulie, când a fost orga-nizat, tot de Direcția Monumentelor și sub auspiciile UNESCO, un Coloc-viu Internațional unde au participat specialiști din Franța, Italia, prilej cu care s-a remarcat evoluția rapidă și eficientă a tinerilor ce au fost implicați la vremea respectivă, dintre care unii au plecat din țară, o parte a rămas. Noi suntem cei care am rămas. – Ce a urmat după Humor? – Din 1974, când am terminat facultatea, am fost angajat imediat la Direcția Monumentelor Istorice și mi-am continuat activitatea din studenție în același domeniu. Am lucrat acolo până s-a desființat, în 1977. Din ’80 am revenit în zonă, trimis de direcție, pentru primele intervenții de urgență la Voroneț, pe fațada de nord, unde niște fragmente de pictură cădeau permanent. Am fost trimis împreună cu o colegă de-a mea, Tatiana Pogonat, să facem primele intervenții. De-acolo și din acel moment am extins lucrările de intervenție de urgență pentru salvarea picturilor exterioare de la Voroneț. – Ce înseamnă intervenție de urgență? – Înseamnă acele intervenții care constau strict numai în conservarea stratului de culoare, care se află sub formă de pulberi sau solziri expuse curenților atmosferici și diferențelor de temperatură. În fiecare an era posibil să se piardă, dar, cu orice intervenție a noastră, s-a salvat ceea ce s-ar fi putut pierde în anii urmă-tori. La Voroneț s-a lucrat 7 ani. Ăsta e primul moment, pentru că s-a con-tinuat cu intervenții de urgență, la exterior, în 1989, cu Sucevița. În prima parte a activității mele am lucrat numai în conservarea la exterior. Am continuat cu pictura fațadei de nord de la Sucevița, în 1989. Dar, până atunci, la Pătrăuți, am scos la lumină Judecata de Apoi de pe fațada de vest. Tot din 1985 și până în 1988 am descoperit picturile exterioare de la Sfântul “Ioan cel Nou” Suceava, care erau acoperite cu văruieli, res-pectiv fațada de vest, și toate absidele altarului; nimeni nu știa ce este dedesubt. Astea le-am făcut până în 1989. Din ’89 am continuat la Pă-trăuți, apoi la Sucevița și, din ’92, am început la exterior Biserica din Arbore. Dar nu de unul singur, ci cu Tatiana Pogonat. De fapt, noi am făcut o echipă până când s-a prăpă-dit; am crescut copii. Colega mea a rămas la Sucevița, eu la Arbore, iar în anii următori am început și la Moldovița, tot la exterior. Eram un fel de echipă de șoc care alerga să asigurăm pictura exterioară. Adică noi, punând schele și ajungând în zonă, am observat ce vulnerabilă era pictura exterioară la fiecare din aceste monumente foarte cunoscute. Aparent, nu se vede nimic de jos, dar când pui o lumină razantă se văd niște lucruri catastrofale. – Bănuiesc că este o muncă foarte migăloasă, în cazul în care urmele picturii nu sunt foarte vizibile. Probabil că aici intervine rolul istoricului de artă… – Da, istoricii vin și ne opresc să reconstituim imaginile, pentru a nu induce în eroare un privitor neavizat și, evident, și unul avizat care nu ar face altceva decât să protesteze văzând o replică contemporană. – Cum se reconstituie aceste imagini, pe ce bază? – Noi ne limităm la ceea ce găsim. Istoricii reconstituie programul iconografic, după elementele tehni-ce pe care noi le oferim, nu se recon-stituie imaginile. Chiar acolo unde nu se vede nimic, nicio pictură, sunt niște detalii care pot să ne arate pre-zența unor scene care au existat. Aportul personal al restauratorului este foarte limitat. Tehnica de res-taurare presupune, în anumite situa-ții, unele intervenții personale, de reconstituire, dar cu condiția ca acestea să fie identificabile, să aibă o textură diferită față de original. Chiar dacă se fac niște zone, de exemplu la Voroneț, pe fațadele de nord și sud, unde a existat o fisură între biserica lui Ștefan el Mare și pridvorul adăugat de Petru Rareș; acolo am consolidat fisura și am făcut o reconstituire după elementele arheologice existente, într-o tehnică numită «tratteggio», care este o ha-șură verticală prin care se reconsti-tuie imaginea, dar se identifică față de original. Acest tip de integrare se referă însă numai la suporturile noi care sunt puse de noi, deci pe morta-rele noi. Unde există o lacună, noi reconstituim cu textura asta. – Unde ați lucrat după fina-lizarea lucrărilor de restaurare exterioară la monumentele menționate mai sus? – Am fost solicitat pentru pictura interioară și șantierele au început la Voroneț, după 2000, la Sucevița, la Sfântul “Ioan cel Nou” și altele. – Prin ce diferă restaurarea picturii din interior de cea exte-rioară? – Problemele sunt diferite. La exterior, picturile sunt supuse agenților naturali de degradare, în timp ce la interior sunt asociate acumulările de fum, evoluțiile de săruri de la zonele de infiltrații, cu evoluții biologice foarte intense. Asta, din punct de vedere al imaginii. Din păcate, găsim multe reparații făcute cu ciment sau mortare de diferite tipuri, sunt repa-rații ale unor lacune. Eu nu acuz pe cei care le-au făcut, la un moment dat, chiar dacă nu știau că materialul este foarte dăunător, cum este cimen-tul; prin faptul că s-a făcut o repa-rație s-a salvat, pentru moment, pierderea unor fragmente de pictură murală. O astfel de situație a fost la Voroneț. Apoi, frecvent întâlnim in-cizii și zgârieturi făcute de oameni în interior și exterior. Chiar în vara asta am avut o situație nefericită la tabloul votiv de la Sucevița, unde ci-neva a zgâriat chiar pe el. Și m-am gândit că la toate mănăstirile trebuie să luăm atitudine. E bine dacă se scrie despre asta și dacă s-ar face un apel la vizitatori și privitori să-și stăpânească elanul. – Cine finanțează aceste lu-crări de restaurare? – O parte din finanțări vin de la Ministerul Culturii, iar o alta, din partea Arhiepiscopiei, respectiv a mănăstirilor. Trebuie să amintesc aici un alt monument deosebit; mă refer la biserica Mănăstirii Probota, care a fost implicată într-un program UNESCO, cu finanțare japoneză, fluentă, unde s-a lucrat în interior și exterior, circa 2000 mp în 5 ani. Veți întreba: de ce acolo a durat mai puțin și la celelalte durează mai mult. Pentru că finanțările sunt foarte mici din partea Ministerului Culturii. Su-mele alocate sunt restrânse, sunt practic de subzistență, și au fost din ce în ce mai mici. Au fost ani când n-am avut finanțări deloc, prin 2002, 2003. Acum se încearcă respectarea anga-jamentelor , adică, dacă e prevăzut în plan, suma să fie respectată. E ade-vărat că între timp apar alte urgențe și se fac realocări, se ia dintr-o parte și se dă în alta. – Există o anume politică, să-i spunem, în ceea ce privește res-taurarea bisericilor-monument? – Atitudinea este diferențiată, în general, pe domenii, adică domeniul restaurării de arhitectură este privile-giat, prin excelență. În timp ce restau-rările de componente artistice, și aici intră pictura, sunt, dacă nu chiar ne-glijate, oricum lăsate în alte planuri. Probabil veți auzi sau vi se va spune că, uite, nordul Moldovei întotdeau-na a beneficiat de fonduri; pe bună dreptate, pentru că sunt monumente pe lista UNESCO, dar asta nu în-seamnă că a fost un beneficiu ex-cesiv. – Poate și pentru că se consi-deră că Biserica trebuie să-și res-taureze monumentele… – Mie mi se pare că fiecare gos-podar are mai bine grijă de propria gospodărie, decât să vină cineva în curte și să-i facă ordine; așa încât sunt unul dintre cei care susțin în mod deschis capacitatea oamenilor Bisericii de a administra, restaura și de a-și îngriji locașurile, care sunt și monumente. Trebuie sprijin fi-nanciar, dar și sprijin din partea unor specialiști, în egală măsură; adică Biserica să administreze fondurile, dar să fie susținută de un grup de specialiști fără de care nu se poate face nimic. – Să vorbim despre Biserica „Sfântul Nicolae”din Bălinești, un monument deosebit, legat de Ștefan cel Mare, dintre puținele la care pictura s-a păstrat aproa-pe integral și la care lucrați. – Lucrările au început acum 3 ani și continuă și anul acesta. S-a lucrat la exterior, apoi în interior; anul a-cesta, în naos. Ce se întâmplă acolo reprezintă efortul unuia dintre reprezentanții părții japoneze, implicate în restaurarea de la Probota, prof. Riichi Miyake. Din atașament pentru valorile pe care le avem aici – și contând pe calitățile mele profe-sionale, nu spun ca să mă laud, date fiind experiențele pe care le-am avut, eu fiind și expert UNESCO în perioa-da șantierului de la Probota –, el a încercat și încearcă să adune fonduri din Japonia, printr-o fundație, cu care să susțină restaurarea de la Bălinești. Și, în bună parte, reușește, dar cu înțelegerea de care trebuie să dăm dovadă, fiindcă fondurile sunt intermitente. Cu toate insistențele și încercările de a introduce în planul național de restaurare Bălineștiul, nu am reușit să facem acest lucru, deși a fost susținut și de istorici de artă. Și nici Sfântul “Ioan cel Nou”. – Cum se întocmește acest plan, cine îl face? – Noi facem propuneri, eu am făcut propuneri în fiecare an; având contractele cu Ministerul Culturii, suntem întrebați care sunt necesi-tățile pentru anul următor. Pe lângă lucrările în curs, facem propuneri pentru o urgență la vreo biserică, dar decizia nu ne aparține. Eu sunt acum membru în Comisia de componente artistice de la minister și am posibili-tatea să spun niște lucruri, dar nu înseamnă că de la nivelul ăsta se rezolvă, comisia având mai mult un caracter consultativ. – Ce ne spuneți despre școala actuală de restaurare, despre studenții dvs.? – Dacă e să vorbim de partea for-mativă, trebuie să vă spun că eu am cultivat ideea că mai oportuni în a face restaurare sunt persoanele care trăiesc în zonă. Am avut studenți din Botoșani, cum a fost Carmen Solo-monea, pe care am cultivat-o, iar în prezent este la Universitatea din Iași, unde a pus pe picioare secția de con-servare. Pot să spun că am „semănat” în jurul meu. Am mai avut un student care era din Cluj, Teo Mureșan, care acum e la universitatea de acolo. În același timp, am format și maici cu încurajarea Înaltului. Dar este important că s-a insuflat un spirit al conservării și se găsește o mare disponibilitate. De fapt, este important ca fețele bisericești să înțeleagă; sunt lucruri pe care nu au de unde să le știe, dar noi le arătăm, chiar faptul că, uneori, de pildă, se curăță cu o perie lungă picturile de praf, ceea ce e dăunător. În momentul în care le explici de ce, le arăți niște fotografii, e o formare în spiritul conservării. Restaurarea este o etapă importantă, dar cel mai important urmează după încheierea acesteia. Trebuie continuat, mai ales în zona asta, printr-o monitorizare, pe care o facem noi din punct de vedere al microclima-tului, dar, în îngrijirea bisericii și mai ales protejarea în fața turiștilor, cred că un rol deosebit îl are educarea acestora. Dacă la ghidaj s-ar men-ționa și s-ar atrage atenția, dând e-xemple nefericite care s-au petrecut, cred că ar fi mai puține situații neplăcute. A consemnat MAGDA AXON

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: