Rolul Bisericii Ortodoxe în apariția și dezvoltarea limbii române

Începând cu secolele XIII-XIV, măreția Bizanțului ajunsese și la curțile domnești ale domnitorilor români. Mărturiile contemporane ale cronicilor bizantine atestă faptul că aceștia își trimiteau copiii la marea cetate de cultură. Că-derea Constantinopolului, în 1453, nu a făcut altceva decât să răpească izvoarele literare sud-slave din care ne adă-pasem până atunci. Ca urmare a exodului bizantin, lumina Bizanțului a trecut la câteva popoare care nu doreau altceva decât să păstreze puritatea Ortodoxiei, fără a rămâne izolate de restul Europei. În Țările Române apare o nouă idee: naționalizarea limbii literare. Putem afirma că literatura românească veche și cultura noastră își află înce-puturile în tinda mănăstirilor și bisericilor, în care se citeau slovele ceasloavelor, cazaniilor și predosloviilor.

 

Epoca veche a literaturii se caracterizează prin apartenența ei la Biserica Orto-doxă. Această cultură emina-mente bisericească va domina și condiționa literatura româ-nească în toată perioada Evului Mediu; poziția Bisericii în viața culturală nu putea fi, în mod obiectiv, decât una de excep-ție. “Țările Române nu au fost niciodată în afara Europei” (George Călinescu), de aceea, la numai șase decenii de la celebra invenție a lui Gutenberg (1447), apărea cea mai veche încercare de a tipări Sfânta Scriptură în limba română – Palia de la Orăștie (1582). Redescoperirea literaturii patristice, dogmatice sau chiar liturgice în original, va pune serioase probleme cărturarilor români, care, datorită subtilită-ților de conținut, au fost nevoiți să descopere noi posibilități ale limbii române. Astfel, ierarhi precum mitropolitul Dosoftei, în prefața Psaltirii (Iași, 1680), spune “ că și acia puțână sărbie ce o învăță de-nțelegia, încă s-au păstrat în țară”, observație întărită de mitropolitul Teodosie, în Țara Românească, care, referindu-se la limba slavoneas-că, afirma: “preoții noștri care pre la sate nici de cum înțelegând limba aceia, orân-duielile bisericii nu se face de-plin…”, iar Antim Ivireanul, în prefața Gramaticii slavonești, din 1697, spunea: “această limbă ce în bisericele dumne-deesci noi ne-am obicinuit a ceti… ne este străină, nu a noastră”. Traducându-se în limba română, aceste cărți de cult au fost folosite în învățământ. La români, tiparul și cartea tipărită au fost considerate întotdeauna o “bogăție duhovnicească”, de aceea în predoslovia Molitvelnic slavon (Câmpulung Muscel, 1635), Matei Basarab lăsa testament prin care accentua im-portanța tipografiei pentru ur-mașii săi. La Brașov, diaconul Coresi se pune în serviciul ideii de tipărire a cărților sfinte în limba română: “și am scris aceste cărți de învățătură să fie popilor românești să înțeleagă să învețe rumânii cine-s creștinii”; “dacă văzui că mai toate limbi cu cuvântul lui Dumnezeu în limba lor, numai noi rumânii nu avem” (Psal-tirea românească). Mitropolitul Dosoftei a fost fără doar și poate ierarhul român care a revolu-ționat, prin activitatea sa largă, cuprinzătoare și susținută, opera de traducere a principalelor cărți de cult în limba română, despărțindu-se de influența slavonă incomprehensibilă. Dosoftei tălmăcește pe româ-nește substanța umană a psal-milor, mai înainte de a o transpune în limba română, simțind biblic realitatea româ-nească. În Țara Românească, mitropolitul Antim Ivireanul depune o muncă istovitoare de introducere a limbii române în cult. Operele acestor mari ierarhi din perioada Evului Mediu sunt străbătute de fiorul mișcării ce cuprinsese Europa. Această mișcare de emancipare nu a fost numai în folosul poporului, ci a fost considerată un efort sus-ținut de comunicare a ade-vărurilor fundamentale și de angajare a unor dialoguri cu întreaga Europă. Prof. HORIA DUMITRESCU, Facultatea de Teologie Pitești