De la iarbă verde, la locul cu verdeață…

De la Drăgoiești, să ajung la Sucevitza, unde am o țâră de bordei, de hogeac, tre’ să trec prin Solca. Trecând prin Solca, și o fac din ce în ce mai des, trec musai și pe lângă locul ăla blestemat, mai încoa de trei (părăginite) iazuri, unde, vaai!, s-au prăpădit, în accident de limuzină, două liceence, vai de mama lor, care mai aveau niscai zilișoare și isprăveau școala. S-au urcat, ceasul rău & mâța black, în mașina în care nu trebuia. Culmea, peste 3-4 minute aveau, altminteri, autobuzul care le ducea, ca-n fiecare zi. La Fălticeni, c-o zi – două înaintea hramului, un Cristi, taman trecător al Bac-ului încă reavăn, cocon de medici numa bun să pășească în viață, a pierit strivit de-un nătâng TIR, părăsit de frâne. Asta-i viața. Ca zilele trecute, vineri spre sâmbătă dimineața, pe la 3 și, când o colegă de-a pomenitului în amonte, și ea în etate de 19 ani, și-a aflat sfârșitul tot de mâna blestemată a unei mașini. Dumnezeulee…

 

Și ca distracția toată să fie sinistră până la capăt, luni, luni acu că tot a fost ea Adormirea Maicii, Maria din Voitinel, sora unui bun umanist de-al nostru, s-a sfârșit, plecând în relaș vacanțier la pururi jinduita iarbă verde, taman de ziua ei. Mortua est, taman pe ulicioarele megaaglomerate, estival, ale Iberiei megaturistice. Ani frumoși și aci, pruncuții lăsați în urmă, cernirea rubedeniilor, prietenilor, soțului, scârbă mare la greu, pretutindenea. Asta-i și viața: sentimentul că ești totul și certitudinea că nu este nimic. Un lucru extraordinar care nu are nici un sens. Un intriguing Nothingness, zic inglișii, un Nimic care intrigă. O încercare de-o clipă, o rană de nelecuit. Să ne mai ogoim cu gândul că țărână vom fi, dar țărână îndrăgostită?! Să ne mai amăgim cu frumoasa parabolă a Mângâietorului, că, să încolțească și să capete viață, sămânța trebuie mai întâi frumușel vârâtă în pământ?! Iane panimaiu… Încă…