Mi-e DOR…

Toader, un vărulean d’al meu, a plecat de ceva timp la treabă în Irlanda, că altceva n-a găsit. Treaba lui, gheșeftul lui, crucea lui. Îmi scrie pe e-mail: Dumitre, Dumitrulee… Mi-e dor de răsăritul de soare de pe calea ferată de la Humor, de drumul rău și prăfuit dinspre Drăgoiești, de o linguriță de miere de la femeia aceea de la Voievodeasa… De mașinuța ta care ne-a purtat pe atâtea drumuri, de piața din Rădăuți, de mestecenii strâmbi de la intrarea în Ciprian Porumbescu, de rândunelele noastre, de cimitirul verde de flori și pomi unde se odihnesc părinții noștri, de liniștea și răcoarea casei din Drăgoiești, de sărbătorile de-acasă, de mirosul de mâncare bună făcută de mama… Sună, răsună totul a poezie, a iz de proză liricoidă. Nimic mai adevărat.

 

Câtă literatură, atâta dramă (ș-aci speculez la ‘jdemiile de românași veniți olecuță a la mezon-ul lor – welcome! – în relaș vacanțier). Știu. Știu, dupe o lege din fizică… că ce câștigăm într-o parte, musai că pier-dem în alta, aiurea; că ce luăm pe mere, am da pe pere, cum ar veni. Ne facem că-soaie, da’ copiii ne rămân pe-acasă chirciți și văduviți de afecte, în amfiteatrele sleite, vitrege din școala bunicilor reblegiți. Câștigăm în umilință un ban (e mai bun decât nimica), dar ne sărăcim și… întunericim catastrofal, vaai!, prin lăuntru. Ne facem o stare mai de Doamne-ajută din alergătură și sudoare la greu, da’ ne doare că ne răblăgim la feelings-uri. Ca să nu mai spui de cea paradită (bine!) sănătate Altă cale nu-i. Pe moment. Unde-unde mi-s anii?! Mi-e dor de-o gură de apă, care să nu fie plată, care să nu fie din sticlă de nici un fel, tratată sau… Și de un colț de pâine. Nu mai știu de când n-am mai mâncat pâine care să aibă gust de pâine… Ooo, veața meaaa…