Poezia sfârșitului omului

„Starea de vid”, Editura Lidana, 2005, reprezintă un volum de confirmare deplină a maturității artistice a poetului Ion Beldeanu. Frumusețea senzuală și, în același timp, hieratică a versurilor, voluptatea agresivă, de fantastice orhidee, a versurilor fac din această carte una dintre cele mai reprezentative dovezi ale unui alt tip de lirism al poetului, un tip de lirism care îl distanțează definitiv de bacovianismul nobil în care îl situase, pe drept sau pe nedrept, critica literară. Primul poem, poate un manifest existențialist personal, conturând o lume a dezumanizării sălbatice, se termină cu un vers de o disperată re-semnare: „convins că moartea nici nu există, nu există…”.

 

Dacă moartea nu există, nu există nici o cale de evadare din acest univers concentrațional; se descrie, doar prin acest ultim vers, o ontologie concentrațională, o lume a blestemului în care viața, orice viață, oricât de absurdă, este obligatorie, moartea este interzisă, trebuie să te supui demenței, pentru că moartea, singura salvare, „nu există”. Libertatea, reveria, iubirea („Noaptea ca o pisică”) există, dar prezența lor este stranie, ca o anormalitate seducătoare, hipnotică, imposibilă uman: „Avea gustul libertății în priviri / în felul ei aiurit / de a trece munții / pentru a în-tâlni soarele / marele lui dan-găt vegetal // Eu alergam prin ferestrele deschise strigând: / «Nouă nu ne pasă de moarte!» / și noaptea se cuibărea / în brațele noastre / ca o pisică / sau ca o părere de pisică /…/ Într-adevăr ești nemilos / de frumoasă / într-adevăr ești / nefiresc de departe.” „Felia de iluzii” ne aduce aminte că în-tre autenticitate și viață poate fi o prăpastie de netrecut și că, în această situație, sufle-tul, devenit un suflet vegetativ, te privește pe tine, ca om, cu o indiferență aproape perversă: „Și sufletul, o, sufletul / își savura mai departe felia de iluzii / și mă privea cu indi-ferență”. Comunicarea, comunicarea care înstrăinează, fără a duce la autentice întâlniri omenești, comunicarea opusă îmbrățișă-rii, este una dintre realitățile înfiorătoare ale acestei lumi; scrisorile apar ca un leit-motiv în tot acest volum, după cum iubita, angelicata Eldora, este semnul unui suflet doritor de iubire, care nu întâlnește nici-odată iubirea. Donnele ange-licate sunt simptomele sufle-tești ale unor oameni care do-resc cu disperare iubirea, dar sunt conștienți că nu o vor în-tâlni niciodată, la nici un om. Sunt în acest volum de poe-zii, „Starea de vid”, versuri su-perbe: „De-ți vine s-o iei agale / de-a lungul florilor”, „aceste flori senzuale / care îmi apără melancolia”, „Acolo poate fi o câmpie semănată cu moarte / sau o apă cu catargele sparte”. Mesajul final? Într-o carte în care cuvântul Dumnezeu nu apare niciodată, se spune doar atât: „Dar îngere de ce taci / de ce nu intervii pentru a schim-ba / ceea ce ar trebui schim-bat?” Doar poetul nu tace: „A-tunci am ieșit pe acoperișul orașului / și am strigat: / «Ne-norociților, poetul vostru / e prea singur pentru a nu vă iu-bi» // Și acolo erai tu, tu erai acolo printre ei.” NIADI CERNICA