Preoții militari, până la 1918

Prezența preoților în armata română, astăzi, cu siguranță nu surprinde pe cei care cunosc istoria poporului și a Bisericii Ortodoxe Române. În tot decursul istoriei, preoții s-au identificat întru totul cu aspirațiile neamului lor, de libertate și unitate națională. Armatele marilor domnitori Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Ioan Vodă cel Viteaz, Mihai Viteazul n-au fost lipsite de prezența preoților. Au fost cazuri când preoții au luptat cu arma în mână alături de ceilalți oșteni ai țării, cum a fost preotul Stoica din Fărcaș (Dolj), în oastea lui Mihai Viteazul.

 

Alții au fost implicați în Răscoala de la 1784, în Revoluția de la 1821, condusă de Tudor Vladimirescu. În oastea lui Avram Iancu au fost prezenți numeroși preoți și absolvenți de teologie, unii dintre ei având chiar roluri de conducere, cum au fost preo-tul-prefect Simion Balint, din Roșia Montana (Alba), pre-otul-viceprefect Simion Groza, din Rovina (Hunedoara), preoții-tribuni Simion Prodan, din Mărgina, și Bucur, din Golda (Alba). Momente importante în ceea ce privește prezența preotului în armată, în mod oficial, sunt cele din timpul domnitorului Barbu Știrbei (1849-1856), în Țara Românească, când, în urma demersurilor Mitropolitului Nifon (1850-1875), au fost numiți pentru tânăra armată națională “preoți de polc”, și din timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, când au fost numiți “preoți duhovnici” ai ostașilor și “confesorul militar”. În 1870, a intrat în vigoare primul Regulament pentru clerul din armată. Din anii 1877-1878, amintim preoții militari: Ieromonahul Narcis Crețulescu, de la garnizoana Iași, Ieromonahul Irinarh Grădeanu, de la garnizoana Brăila, Protosinghelul Agatanghel Guțu, de la garnizoana Craiova, ar-himandriții Ignatie și Ghena-die Merișescu, de la garnizoa-na București. În Războiul de Independență, pe lângă preoții militari, au mai fost angajați și alți preoți, la propria lor cerere, unul dintre ei, Gavrilă Ursu, confesorul Regimentu-lui IV Artilerie din Iași, fiind decorat cu “Virtutea Milita-ră”. Tot în acest război, arma-ta română a fost ajutată și de numeroși călugări și călugă-rițe, care s-au pus voluntar în serviciul ei, în calitate de in-firmieri și brancardieri. Pre-oții militari și-au continuat ac-tivitatea și în perioada ce a ur-mat războiului de indepen-dență. În ședința Sfântului Sinod din 16 mai 1915, s-au luat o serie de hotărâri cu privire la preoții militari, cea mai im-portantă fiind instituirea unui post de protopop, fiind numit șef al Serviciului religios de pe lângă Marele Stat Major Constantin Nazarie, de la Fa-cultatea de Teologie din Bucu-rești, care, la 15 august 1916, a intrat în Consiliul General al Armatei Române, cu gradul de colonel. În primul război mondial, în care România s-a implicat în august 1916, au fost mobilizați în jur de 300 de preoți. O parte dintre ei au căzut pe câmpul de luptă, cum au fost preotul Nicolae Armă-șescu, de la Regimentul 2 Vânători, preotul Nicolae Fur-nică, din Urziceni (Ialomița), de la Regimentul 75 Infan-terie, căzut în luptele de la Turtucaia, fiind străpuns cu baionetele, preotul Ștefan Io-nescu Cazacu, din Poiana (Olt), înrolat în Regimentul 3 Olt, mort în luptele de la Mără-șești, și lista ar putea continua. Alți preoți au fost luați prizonieri și deportați în Bulgaria sau Germania. Pentru vitejia și datoria făcută din plin față de țară și de ostașii lor, toți preoții militari au fost unanim apreciați de coman-danții lor. Un general scria despre preotul Ioan Gheor-ghiu din Sulina, Regimentul 75 Infanterie, că: “Se ducea la datorie sub ploaia de gloanțe. În luptele de la Clește, Clă-bucet, Dihamul și Periș a fost un adevărat apostol”. Despre preotul militar Cicerone Iordă-chescu, ajuns mai târziu pro-fesor la Facultatea de Teologie din Chișinău, s-a scris că “a luat parte la toate luptele, fiind întotdeauna în prima linie, îngrijind răniții și îm-bărbătând oamenii prin e-xemplul său”. “N-a părăsit re-gimentul un singur moment; deși era în vârstă, a fost întot-deauna neobosit, îngrijind bolnavii. A luat parte și la luptele de la Mărășești, stând veșnic printre soldați”, scria un colonel despre preotul Iordache Tudorache din Golo-ganu (Vrancea), Regimentul 10 Vânători. La fel de apre-ciați au fost și preoții militari din spitale sau din trenurile sanitare, și dăm un singur exemplu, cel al venerabilului preot Meletie Răuț din Râm-nicu Vâlcea, în vârstă de 60 de ani, care a lucrat la spitalul de contagioși nr. 1, apoi la spita-lele din Bârlad. Atât pentru câștigarea inde-pendenței, cât și pentru reali-zarea unității naționale, pre-oții militari și-au adus din plin jertfa lor de sânge. Preot militar CĂTĂLIN SIMION, Centrul de Instrucție Jandarmi Fălticeni N. A. Informațiile au fost luate din lucrarea “Armata și Biserica”, Colecția “Revista de Istorie Militară”, București, 1996