Nu știu dacă tânărul asistent, de la Rădăuți, pe care vreau să-l aduc în atenție astăzi, s-a îmbolnăvit de diabet înainte sau după ce a devenit cadru medical. Nu știu dacă se mândrește… cu boala pe care o are și nici nu am siguranța că, în acest context, îi face plăcere să-și vadă numele tipărit în ziar. Cert este că e un om care are un plus de sensibilitate și înțelegere pentru pacienți, că nu face nici un gest superficial și are răbdare să asculte pe toată lumea. Numai bolnavii de diabet pot avea consistența acestor rânduri, numai cei care umblă cu insulina prin buzunare și își cronometrează cu împăcare răgazul dintre o seringă și alta. I-am văzut zilele trecute pe unii dintre ei bucurându-se că le-au sosit medicamentele fără de care viața lor este oricând în pericol, femeile aveau pe chip o lumină ciudată, de parcă ar fi primit o rochie de seară, iar bărbații se comportau ca la un joc de cărți…
Mălina Anițoaei
E uimitor cum, la un moment dat, o boală ne schimbă toate valorile și, prea târziu, învățăm să ne mulțumim cu misterul lucrurilor comune care ne înconjoară. În altă ordine de idei, ar trebui ca tânărul asistent, suferind de diabet, să le fie dascăl și altora care profesează de-o viață. Poate că în fiecare existență trebuie să aibă loc un „cutremur“, destinat să modifice sensurile, dându-le astfel o radiografie reală. Astăzi, în tumultul cotidian, ignorăm poate greutățile pe care le-am avut cândva. A fost nevoie de o Revoluție care să ne trezească. Este oare nevoie de o durere care să ne mențină starea de trezie?
Comentarii