E prima mea însemnare pentru acest an (3 ianuarie 2024). Încă de când am auzit pentru prima dată numele BOIAN, înveşnicit în Doina nemuritorului Mihai Eminescu, m-am întrebat dacă-mi va fi dat să ajung şi eu să-l privesc cu ochii sufletului amintirilor istorice. Nefiind din această parte de ţară a României, eram îndrituită să mă întreb, sperând. Şi Bunul Dumnezeu mi-a dăruit nu numai să trăiesc aici, mai aproape de Boian, ci şi să am prilejul să vorbesc grupurilor de români care ajungeau de la Boian, la mănăstirea noastră. Când am ajuns pentru a nu ştiu câta oară acolo, în Anul Ciprian Porumbescu, unde cu Preotul Paroh, cu enoriaşii săi şi cu căldura cântării Maicii Stareţe Stavrofora Gabriela, i-am cinstit şi noi bustul părintelui Iraclie Porumbescu, bucuria mea a fost deplină. Şi pentru a o împlini, am primit spre sfârşitul anului 2023 o carte dedicată sărbătoririi jubileului de 500 de ani al comunei Boian: „Boianul meu cu inima română”, Misto, Cernăuţi, 2023.
Autoarea cărţii, jurnalista şi scriitoarea Maria Toacă mărturisind că această carte „a trăit-o zi de zi din copilărie, a purtat-o în inimă de-a lungul timpului, adunând dramele oamenilor care au suferit, […] au luptat pentru menţinerea limbii române în şcoli”, a ales ca eroi mulţi dintre fiii satului reprezentând şi generaţiile tinere care continuă să apere idealurile vrednicilor strămoşi. Autoarea încheie această mărturisire, cu o speranţă: „Nădăjduiesc că aceste pagini îi vor îndemna pe boincenii de astăzi şi pe cei ce vor veni după ei, să nu uite cine au fost şi cine sunt, care este obârşia lor cea adevărată”.
Aceste gânduri luminoase se regăsesc şi-n paginile pe care autoarea le-a intitulat Argument, preţuind activitatea Societăţii „Golgota” a românilor din Ucraina, ce desfăşoară în continuare o rodnică activitate editorială, citând şi alte două cărţi apărute în anul 2022, cărţi marcate de zguduiri dramatice, Tragice despărţiri, cutremurătoare întâlniri şi Veşnic adăpost al fiinţei noastre, ambele văzând lumina tiparului cu sprijinul financiar al Departamentului pentru Românii de Pretutindeni (p.3). Zguduitoare este şi scrierea Neamul nostru de martiri (2021).
Autoarea s-a oprit acum la Boian, pentru că anul 2023 a fost an jubiliar pentru comuna Boian, când s-au sărbătorit 500 de ani de la atestarea documentară. Cu acest prilej, Maria Toacă urează, în pagini calde, într-o frumoasă şi armonioasă limbă românească, „La mulţi ani!” vetrei sale natale. Cheamă cititorul să se întoarcă în timp, spre vremea voievodului Alexandru cel Bun, sau chiar mai înainte, spre Descălecatul Moldovei de către Dragoş Voievod. Îşi alege apoi eroii zilelor noastre, începând cu primarul, Aurel Babii – un om bogat, cu inimă împăcată şi conştiinţă curată (p.6-14). Cu sfială, la sfârşitul dialogului, întreabă dacă el crede că este necesară o asemenea carte. Răspunsul primarului, de român adevărat, îi dă curaj pentru alte chipuri de români despre care autoarea să vorbească: „Ne trebuie, pentru că ne iubim neamul, ne cunoaştem preţul, ne este drag, şi ţinem la tot ce-i al nostru”.
Cu acestă convingere, a necesităţii scrierii acestei cărţi, autoarea Maria Toacă alege destine ale unchilor, bunicilor, preotului paroh, învăţătorilor şi directorilor de şcoli româneşti, cu toate amarurile lor din primele decenii ale ocupaţiei sovietice (p.15-33). Toate acestea le intitulează cu amărăciune, Catastrofala risipire. Sub sigiliul tăcerii, sunt publicate pagini cutremurătoare, care au drept motivaţie „inima nu uită, nici nu iartă” (p. 46). Tristă este povestirea Fata tatei din inima mamei, în care Eleonora Bizovi din Boian aduce în faţa ochilor cititorilor zbuciumul sufletului ei de mamă. Aceasta a trăit nu numai pentru sine, ci şi pentru nepoţii ei, cărora le făcea alese bucurii, pe care le numeşte Surprize cu roua de pe flori (p.103).
Pentru eroina Veronica din Horiţi, învăţătoarea satului, paginile spun nu numai despre dragostea ei pentru şcolari, ci şi că ei i-au fost primăvara vieţii (p. 112-123).
Am ales din acest buchet de frumoase cuvinte de cinstire a românilor pe care scriitoarea Maria Toacă i-a preţuit, doar câteva chipuri. Oameni care au strălucit prin jertfelnicia lor, prin dragostea de neam şi prin convingerea că erau datori să afle cei ce vor veni după ei cum au trăit, cum s-au rugat, cum au nădăjduit că Bunul Dumnezeu va asculta şi rugăciunile lor, ca neamul românesc, cu toată zbuciumata sa istorie, să nu piară. Ilustrativă este pagina din scrierea Eleonorei Bizovi, intitulată „Plângeau şi păsările în cer de jalea boincenilor” (p. 280-285).
Scriitoarea Maria Toacă îşi încheie cartea cu strălucite cuvinte închinate Doinei lui Mihai Eminescu. Eu începusem să citesc cartea fără să-i ştiu sfârşitul, cu aceleaşi gânduri de preţuire. Iar ultimele pagini spun toată nădejdea celor prezenţi şi ai celor viitori: „ne-ar trebui Clopotul Buga de la Putna ca să fim auziţi”. Gândesc că pot fi auziţi românii şi prin ceea ce vor spune despre istoria lor, bucuriile, amarurile, dar şi prin aceste cuvinte tipărite, prin care fiica Boianului Maria Toacă, prin cartea dulce-amară ce nu se lasă povestită, invită cititorul s-o răsfoiască, cu smerenie şi dragoste, ca pe o carte sfântă de rugăciune.
Stavrofora ELENA SIMIONOVICI
Comentarii