Din 1945, marile puteri nu s-au confruntat direct, preferând războaiele prin „reprezentanţi”. Această realitate nu a fost generată de „lupta pentru pace”, cum clamau sovieticii, sau de grija pentru cetăţenii proprii, cum susţineau americanii.
Pacea şi dorinţa de negociere a acesteia au fost (şi sunt încă!) generate de frică. Capacitatea nucleară de distrugere reciprocă a făcut ca dictonul latin care spune că „dacă vrei pace pregăteşte-te de război” să fie etern valabil. Oribil, dar pacea s-a construit la umbra rachetelor nucleare! Iar ei, doi mari adversari de după război, şi-au văzut de drumul lor trasat de ideologii total diferite. Şi cu performanţe economice, tehnice, sociale, culturale, dar şi în zona libertăţii cetăţenilor opuse. Câştigătorul net a fost Vestul în „Războiul rece”. Dar asta nu a adus pacea dorită. Ci doar înlocuirea unui adversar „mânat în luptă” de o ideologie falimentară cu un adversar foarte adaptat la zilele noastre şi cu performanţe deosebite, China. Geopolitic, asistăm la mutarea interesului „celor mari” din Europa spre Extremul Orient! Dar confruntarea rămâne între alianţa regimurilor autoritare şi cea a adepţilor democraţiei, cu mai multe şi semnificative excepţii.
De ce este acum zona de cel mai ridicat interes nord-estul Oceanului Pacific? Iar prin extindere şi sudul Asiei până în Australia? Ca în cazul fiecărei confruntări cu perspective dramatice, precum războiul, trebuie să vedem care este contextul economic al zonei. A doua jumătate a secolului trecut şi începutul secolului XXI au marcat o dezvoltare susţinută a economiilor din zonă (Japonia, tigrii asiatici, China, India, Vietnam etc.) şi, în mod normal, o competiţie acerbă pentru pieţe, resurse minerale, energetice, umane etc., dar şi un control al rutelor de transport. Economiile ţărilor din zonă sunt dependente aproape total de export (Japonia, Coreea, China etc.), dar şi de importul de materii prime, în primul rând energetice. În aceste condiţii, rutele de transport maritim prin strâmtoarea Taiwan sunt esenţiale. Cine controlează Marea Chinei de Sud stăpâneşte fluxul a peste jumătate din comeţul mondial. Iar Taiwanul este unul dintre malurile acestei mări. Dorinţa Chinei de a stăpâni ambele maluri ale mării şi strâmtorii apare absolut evidentă ca etapă a proiectului ei de a deveni prima putere economică a lumii. Nu mai vorbim de forţa economică a Taiwanului, care deţine primul loc (şi un semimonopol!) în producţia de semiconductori de vârf!
La fel de legitimă este îngrijorarea Japoniei, Coreei şi a celorlalte naţiuni riverane. Dar şi a SUA, cu ale sale interese imense în zonă sub aspect geopolitic şi militar. Orice încercare de a schimba situaţia în zonă poate duce la conflict. În acest moment asistăm la alianţe greu de anticipat anterior, precum cea dintre Japonia şi Coreea, SUA şi Vietnam etc. Totul pentru a menţine situaţia actuală. Cheltuielile militare au explodat în zonă, iar Japonia, care prin constituţie nu poate avea decât forţe militare de apărare, îşi schimbă dramatic opţiunile. SUA au deplasat forţe navale suplimentare în regiune, au aprobat livrări masive de arme către aliaţii expuşi pericolului şi şi-au întărit prezenţa în bazele aeronavale din Filipine, Japonia sau Coreea.
Putem aprecia că ambele părţi îşi „încordează muşchii”. Ce se va întâmpla în viitor este greu de anticipat, pentru că reacţiile liderilor autoritari sunt clar imprevizibile, iar tovarăşul Xi nu face excepţie. Rezultatul războiului din Ucraina şi rezistenţa eroică a ucrainenilor au redus vizibil pofta de război a liderilor chinezi! Sper ca să revină la o ofensivă economică ca în ultimele decenii, pentru că s-a dovedit avantajoasă pentru ei, dar şi pentru restul lumii.
DAN STRUTINSCHI
PS: La începutul lui decembrie, preşedintele şi premierul au plecat concomitent din ţară pentru câteva zile. Greşeală politică fundamentală! Îşi dau toţi seama că se descurcă mai bine fără ei! Pe bune!!!
Comentarii