A fost odată un copil, prenumele său Nicolae Labiş, care s-a manifestat precoce, precum un torent de munte. I-a încântat pe unii cu inocenţa, energia pozitivă şi talentul său uriaş şi i-a speriat de moarte pe cerberii realismului socialist instaurat de proletari într-ale gândirii. La polul opus, răsunau incomod versurile programatice Mă aflu cufundat în mine la mare adâncime şi Sunt spiritul adâncurilor, despre cel de-al doilea Gheorghe Tomozei afirmând că „nu e doar un vers fericit, ci expresia cea mai cuprinzătoare a poeticei labişiene”. De acord, însă închinătorii de toată ziua şi de toată noaptea la „steluţa cea de sus” au intrat în alertă, zăngănindu-şi armele cominterniste (muzele au fost obligate să tacă!) odată cu năvala de întrebări incisive: „ce spirit?…”, „ce cufundare în sine?…”, „adâncul sinelui?…”, „ce-nseamnă asta?…” Întrebări ameţitoare pentru cei ce nu pricepeau în ruptul capului că a te cufunda în sine echivalează cu păstrarea identităţii şi refuzul maculării acesteia, că versul de cristal cu reflexe de eternitate izbucneşte, precum izvorul, din adâncul spiritului.
Nicolae Labiş nu şi-a putut trăda poporul şi profunda umanitate a culturii acestuia, încheindu-şi una din poezii şi fiecare din cele şase strofe cu versul Cosma Răcoare, inima mea. „Schismatic” poet, evocând un asemenea personaj şi identificându-se cu acesta la vremea când se scria lăbărţat şi fără nici o noimă: „Partidul – trup din trupul Ţării, / Partidul – suflet arzător, / Stegar al faptei şi-al visării / Deschide drum spre largul zării / Poporului – stăpânitor!”… Cu sufletul vândut diavolului şi cu o depersonalizare fără precedent, rimătorii de „curte roşie” înşirau minciuni pe care le aruncau în ochii şi urechile stăpânilor, primind, în schimb, arginţii trădării. Trăind, aşadar, într-o simbioză jenant antipatriotică, călcându-şi grosier şi pe ultima fărâmă de onoare şi pupând în neştire papucii politrucilor de toate rangurile, indiferent de origine şi de sex, aceşti jalnici versificatori nu-l puteau accepta pe autenticul poet coborât din Mălinii Sucevei, cel ce a crescut pe catapeteasma poeziei precum Făt-Frumosul din poveste: Îndură-te de toate acestea, Demiurge! / Placidă în clepsidră nimicnicia curge, / Pe când eu stau de faţă teribil şi onest / Topindu-mă în masa poemului acest.
Domnitor al poeziei române într-o republică (cu mârşăvenie intitulată „populară”!) înlănţuită de mişeii hulpavi cu o nemaipomenită cruzime, în sufletul lui Nicolae Labiş curgea vijelios şi limpede toată bogăţia spiritualităţii neamului românesc, zămislită întru veşnicie: Pe-un picior de plai, / Pe-o gură de rai, / Zbuciumat se plânge fluierul de fag. / Inima mi-o strânge şi-mi pătrunde-n sânge / Acest cântec dureros şi drag. El trăia într-o altă lume decât mişeii ce-l priveau pieziş (o poetă din acele vremuri s-a trezit, sărăcuţa de ea, să ceară, nici mai mult, nici mai puţin, eliminarea din cântecul popular a expresiei „frunză verde” – de râsul curcilor – care, pasămite, amintea de trista trecere prin istorie a „cămăşilor verzi”) punându-i gând rău. Pentru ei, lupta cu inerţia, ce ne-a asigurat dăinuirea pe acest pământ şi sub cerul verticalităţii noastre, a fost resimţită ca un spin în prea plecaţii lor genunchi.
Ştiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună, şi-a „amintit” poetul, pentru ca, în finalul aceluiaşi poem, să afirme răspicat: Iată-mă azi înarmat cu acele credinţi, / Cu îndârjirea păstrată – cuţit între dinţi – (…). Nimeni şi nimic nu-l putea deturna spre minciună şi spre orizontalitate. De altfel, la început de an 1952 avea să scrie părinţilor din Bucureşti: Aici însă, cele noi (obiceiurile) mor ca nişte copii înainte de facere. Totul e plin de cadavrele fragile şi firave ale noului, peste care se îngroaşă ca un abur puturos şi puternic, prezentul. Arzând etapele formării şi maturizându-se în ritm accelerat, Nicolae Labiş, acest talent scăldat în genialitate, a scris enorm (criticul şi istoricul literar Nicolae Cârlan afirma că opera sa întrece pe cea a lui Mihail Eminescu, raportată la acelaşi interval de timp) şi s-a distins prin singularitate luminoasă într-o perioadă în care domina reculul estetic. Bătăios şi neînregimentat, trebuia eliminat. Şi a fost, într-un decembrie, când însetaţii de sânge s-or fi strâns la neagră voroavă, să-l omoare pe cel… ortoman. Doar că, în micimea lor, n-au putut să-şi dea seama de faptul că steaua lui a refuzat să cadă de pe cerul patriei lui.
Comentarii