A plecat acolo unde se va odihni de acum încolo în tihnă, căci toată viaţa i-a fost zbuciumată şi mereu plină de griji şi de probleme.
Ilie Popescu, originar din satul bucovinean Pătrăuţii de Jos, a fost omul fără copilărie. Copilăria i-a mâncat-o străinătatea amară, i-a fost plină de frig şi foame, îndurate în stepele Kazahstanului, unde a fost dus cu familia sa, mama Veronica şi opt copii pe lângă ea. Nu voi vorbi, azi, despre cele îndurate de el acolo, despre acei ani de grea cumpănă, care i-au marcat întreaga viaţă, atât lui, cât şi celorlalţi membri ai familiei. La toate întâlnirile, în toate interviurile, unde era vorba de deportările staliniste, domnia sa vorbea cu mare durere şi mari emoţii. Au avut totuşi norocul să se întoarcă… Spun că au avut norocul acesta; or, sute de familii de români nu s-au mai întors niciodată, rămânând să zacă în neagra străinătate.
Greu i-a fost, când s-au întors acasă, care de fapt casă nu mai era. Au luat-o de la zero. A trebuit să fie argat, să îndure multe lipsuri, să treacă prin multe greutăţi, dar a păstrat în suflet dragostea de carte. Iar dorinţa de a învăţa şi a cunoaşte l-a adus la Universitatea din Cernăuţi, unde, treaptă cu treaptă, a urcat calea ştiinţei de carte, ajungând doctor în filologie, docent universitar.
44 de ani din viaţă i-a dedicat catedrei de filologie română şi clasică, instruind sute de promoţii de studenţi care au ajuns profesori de limbă maternă, ziarişti, traducători, sau îmbrăţişând alte profesii.
Ca om de ştiinţă a publicat mai multe lucrări în acest domeniu. Are peste 400 de lucrări ştiinţifice în cele mai diferite domenii. Dar a publicat şi articole pe diferite teme în zeci de ziare, reviste, broşuri, almanahuri.
A fost primul autor al unei monografii în limba română publicată în nordul Bucovinei, în anul 2000. Este vorba despre monografia „Pătrăuţii pe Siret, istorie şi contemporaneitate”.
A fost printre cei opt savanţi din Ucraina introduşi în „Enciclopedia savanţilor lumii”. Dintre cei opt, trei sunt români. Unul dintre aceşti români este savantul bucovinean Ilie Popescu.
De-a lungul vieţii a trudit la circa 34 de cărţi; 33 au văzut deja lumina tiparului, în diferite perioade ale vieţii, cea de a 34-a, şi de acum ultima, cu părere de rău, se află, încă la una din tipografiile din Cernăuţi; sper că o vom putea scoate totuşi de sub tipar. Cărţile ca şi articolele publicistice au fost pe diferite teme, atât ştiinţifice, cât şi literare; a tratat tema deportărilor, a compus aforisme, a relatat viaţa sa cu momente triste, dar şi cu puţin umor printre unele pagini, pentru a o face mai diferenţiată.
O altă pagină importantă a vieţii sale a fost activitatea obştească. După ce s-a aflat printre primii fondatori ai primei societăţi româneşti în numele lui Mihai Eminescu, a fondat apoi şi Societatea publică regională „Golgota”, pe care a condus-o peste 20 de ani. O mare parte a publicaţiilor sale, dar şi a cărţilot tipărite, mai ales în ultimii ani, s-a referit la tema aceasta dureroasă, a deportărilor.
Din pensia sa modestă, a ridicat prin satele noastre româneşti cruci simbolice, plăci comemorative în memoria tuturor celor care au avut de suferit de pe urma teroarei comuniste.
În ultimii aproape 10 ani de când am devenit şi vicepreşedintă a Societăţii regionale „Golgota”, am participat, împreună cu neobositul domn profesor Ilie Popescu, la zeci de conferinţe, simpozioane, întruniri, manifestări culturale, prezentări de carte.
Nu o dată am scris despre aceste manifestări, despre întâlnirile avute cu cititorii bibliotecilor din satele noastre bcovinene, cu elevii şcolilor din regiune.
La cei 75 de ani ai săi, am scos de sub tipar cartea „Ilie Popescu – omul savantul, patriotul”.
Dar şi de atunci încoace pe paginile ziarelor noastre tipărite, mai pe urmă on-line, pe reţelele de socializare am scris nenumărate articole, felicitări cu prilejul zilelor de naştere, i-am prezentat cărţile, am anunţat despre întâlnirile avute în diferite locuri şi cu diferiţi oameni.
Ceea ce l-a caracterizat întotdeauna pe savantul Ilie Popescu a fost dragostea sa faţă de baştină. De satul său natal, Pătrăuţii de Jos. Putea să aibă întâlniri oriunde, să-şi prezinte cărţile în diferite locuri, să-şi marcheze jubileele la Cernăuţi sau în altă parte, dar imediat urma un sunet de telefon prin care ne anunţa că ar dori să vină la baştină, să organizăm aici ceva, fie uneori cu un public nu prea numeros, dar care veneau întotdeauna cu plăcere la aceste întâlniri. La căminul cultural sau la biblioteca sătească, uneori la şcoala din localitate, venea oricând cu mare plăcere. De fapt, noi îl invitam la toate manifestările noastre de suflet, la toate sărbătorile, la ceremoniile legate de anumite date importante. Nici nu se putea altfel. Cu mai mulţi ani în urmă a devenit primul cetăţean de onoare al satului său natal, Pătrăuţii de Jos.
Era prezent peste tot unde era invitat. Deşi, în ultimii ani, era chinuit mereu de diabetul care-i măcina sănătatea, venea totuşi pe orice vreme unde era aşteptat. Cu bastonul în mână, simplu, modest, puţin trist, dar mereu cu dorinţa de a face ceva pentru acest neam multpătimit şi multîncercat. Ne obişnuisem cu el, ca fiind cineva drag şi apropiat. Şi ne gândeam că încă vom avea multe de realizat, vom participa la multe ceremonii, ne vom vedea şi discuta atât la Cernăuţi, cât şi la Pătrăuţii de Jos.
Dar deodată toate aceste speranţe şi vise s-au spulberat… În seara zilei de 13 octombrie, printr-un sunet de telefon, venit de pe numărul lui… M-a sunat nepotul lui Costică, fiul fratelui său mai mic Constantin, şi mi-a adus acea veste pe care nimeni dintre noi n-am vrea să o auzim vreodată; şi totuşi suntem nevoiţi să o auzim. Mi-a spus doar cinci cuvinte: „Ilie Popescu nu mai este”. Am rămas în primul moment trăsnită de-a dreptul. Nici nu cred că mi-am putut reveni cu adevărat până acum. Chiar şi la serviciu colegii au observat tristeţea şi amarul meu din suflet şi priviri.
Au urmat zeci de telefoane, anunţuri, indicaţii, pregătiri pentru a-l petrece pe ultimul drum. A fost cu noi întotdeauna. Noi, câţiva intelectuali din satul său drag, anume doamnele din sfera culturii şi cu mine, ajutate uneori de alţi câţiva săteni, i-am fost alături în ultimii 20 de ani, în permanenţă. Tot noi, i-am organizat şi plecarea pe ultimul drum. Am fost de fapt familia lui spirituală. La greu şi la bine i-am fost alături. Tot noi, am depus efort să fie condus pe ultimul drum.
Aducem sincere mulţumiri tuturor oamenilor de bună credinţă care ne-au ajutat şi susţinut mai întâi cu organizarea ceremoniei de rămas bun acolo, la Cernăuţi, unde a locuit şi activat întreaga-i viaţă. În primul rând, doamnei Consul general al României la Cernăuţi Irina Loredana Stănculescu şi întreg corpului diplomatic al Consulatului. De asemenea, Societăţii pentru Cultura şi Literatura română din Bucovina în numele lui Mihai Eminescu, în frunte cu dl Vasile Bâcu. Le mulţumim tuturor românilor din Cernăuţi şi nu numai, care au venit în dimineaţa zilei de 15 octombrie, la Sediul Societăţii „Mihai Eminescu”, să-şi ia rămas bun de la cel care a fost neobositul domn Ilie Popescu. De asemenea le aducem sincere mulţumiri celor câţiva oameni de bună credinţă care au însoţit, tot în acea zi, cortegiul funerar până la Pătrăuţii de Jos. Aici şi-a dorit să revină pentru a nu mai pleca niciodată. Le mulţumim doamnelor Cristina Paladean, şefa catedrei de filologie română şi clasică a Universităţii cernăuţene, dnei profesoare Felicia Vrânceanu, de la aceeaşi catedră, domnilor consuli ai Consulatului general de la Cernăuţi Dan Constantin şi Florin Stan, vicepreşedintelui Societăţii „Mihai Eminescu”, poetului şi ziaristului Nicolae Şapcă.
De asemenea ţin să aduc sincere mulţumiri neostenitelor doamne Larisa Chedic şi Natalia Balan, ambele lucrătoare din sfera culturii, care în toţi aceşti ani mi-au fost mereu în preajmă, iar acum toate trei ne-am asumat marea responsabilitate de a organiza ceremonia de înmormântare. Recunoştinţa noastră voluntarilor Dan Ursachi din Vicovul de Sus şi Andrei Schipor din Pătrăuţii de Jos pentru că ne-au pus la dispoziţie transportul necesar. Ne-au ajutat şi sprijinit preoţii care au oficiat slujba înmormântării, consilierii bisericeşti, gospodinele care au pregătit pomul, profesorii şi elevii liceului local în frunte cu doamna directoare. Le mulţumim tuturor sătenilor care au fost prezenţi pentru a-l conduce pe ultimul drum pe consăteanul nostru drag Ilie Popescu.
Un cuvânt aparte merită membrii familiei sale. Fratele Costică, care locuieşte tot la Cernăuţi, care a avut grijă şi îl însoţea peste tot în ultima vreme. Fiul acestuia, Constantin, care şi-a asumat toate cheltuelile legate de înmormântare, fratele său mai mare Mircea, din satul Ciudei, şi draga lui soră Aurora, în vârstă de 92 de ani. Unica supravieţuitoare din satul nostru al calvarului stalinist.
De asemenea aducem sincere mlţumiri şi toată recunoştinţa noastră tuturor ziarelor, posturilor de radio şi de televiziune, reţelelor de socializare, românilor şi nu numai din întreaga lume, care, în toate aceste zile, au postat condoleanţe, au publicat materiale online, au postat interviuri, fotografii, amintiri, materiale audio şi video cu profesorul Ilie Popescu.
…La Pătrăuţii de Jos, în ziua de 15 octombrie a anului 2023, a lăcrimat cerul. Iar noi, pe acest pământ multpătimit, ne-am luat rămas bun de la cel care a fost, dar va dăinui mereu în inimile noastre, va rămâne viu – omul, cetăţeanul, patriotul, românul, pătrăuceanul Ilie Popescu. A revenit pentru totdeauna la baştină, ca să-şi doarmă somnul de veci în pământul satului de unde a pornit în lume. Aici, de acum încolo îl vom pomeni mereu.
Omul şi savantul Ilie Popescu a trăit 84 de ani. A lăsat pe acest pământ o urmă neştearsă. Cât vom trăi, îl vom pomeni. Acum, cu sufletele pline de durere, nu ne rămâne decât să zicem să-i fie somnul lin, zborul spre alt tărâm înconjurat de îngeri, să-şi găsească liniştea în grădina raiului. Dormi în pace, domnule profesor Ilie Popescu! Munca şi zbuciumul vieţii n-au fost în zadar. Ele au rămas înscrise cu litere de neuitare în istoria acestui popor şi acestui neam.
Prof. ELEONORA SCHIPOR
Comentarii