Ne regăsim în această zi de 20 mai 2026, în acest paraclis al Catedralei arhiepiscopale din Suceava, după ce s-a săvârşit Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie şi Parastasul pentru vrednicul de pomenire Înaltpreasfinţitul nostru Părinte Pimen, la împlinirea a şase ani de la trecerea sa la cele veşnice. Este un prilej binevenit de a medita asupra vieţii şi devotatei sale slujiri arhiereşti.
În atmosfera fericită a casei părinteşti, unde a primit o educaţie aleasă în frică de Dumnezeu şi respect faţă de semeni, s-a născut în sufletul nevinovat al copilului Vasile negrăita iubire de credinţa strămoşească şi de neamul românesc.
Cultivând încă din şcoala primară dragostea de carte, întru admiraţia distinsei sale învăţătoare, avea să păstreze cu fidelitate în memorie, până la finalul vieţii, poeziile şi povestirile din manualele de şcoală, din gimnaziu şi liceu. Apreciind conţinutul educativ al acestora, le-a reeditat şi oferit gratuit tuturor elevilor din şcolile de pe raza judeţului Suceava, spre a fi folosite ca material ajutător în formarea caracterelor şi cultivarea sentimentului patriotic.
Nu de puţine ori, ne vorbea de cei care au contribuit la formarea şi desăvârşirea sa personală. Amintea adesea de părintele profesor Nicodim Sachelarie, mare duhovnic şi pedagog, căruia îi datora îndrumarea pe calea vieţii monahale. Revenea în discuţii şi numele părintelui duhovnic Petru Pogonat, fost profesor universitar, retras la Mănăstirea Neamţ din faţa mâniei proletare. De la acesta a învăţat cum să vorbească cu tinerii şi cu adulţii, iar pe bătrâni mai mult să-i asculte.
Cu mult respect şi admiraţie vorbea despre marii săi profesori universitari: Iustin Moisescu, viitor mitropolit şi apoi patriarh, Sfântul preot mărturisitor Dumitru Stăniloae, Teodor M. Popescu, Nicolae Lungu, părinţii profesori Ioan G. Coman, Ene Branişte, Dumitru Fecioru, Nicolae Balca – adevărate somităţi ale ştiinţei teologice. Ca student eminent s-a bucurat de aprecierea şi preţuirea acestora, iar ca ierarh, în cadrul conferinţelor preoţeşti, făcea adesea trimiteri la viaţa lor pilduitoare şi la opera şi studiile lor temeinice.
Încă din perioada petrecerii vacanţelor ca student la Mănăstirea Neamţ, s-a apropiat sufleteşte de părintele profesor Ioan Ivan. De aceea, nu întâmplător, la hirotonia sa întru arhiereu, pe 24 iunie 1982, din alesul sobor de clerici făcea parte şi „patriarhul diaconilor”. În acea zi atât de solemnă pentru cetatea Sucevei şi întreaga Bucovină, ploaia torenţială care s-a revărsat peste mulţimea prezentă în incinta Mănăstirii Sfântul Ioan, nu a reuşit să alunge nici un credincios, motiv pentru care, impresionat profund, Patriarhul Diodor al Ierusalimului avea să declare: „Îmi pare rău că nu m-am născut român”.
În cele aproape trei decenii de slujire arhiepiscopală, s-a străduit să îmbine în mod armonios cele ale Martei cu cele ale Mariei[1]. Grija pentru bătrânii bolnavi şi persoanele defavorizate avea să se concretizeze în construirea Căminului de bătrâni „Sfântul Ioan cel Nou”, la care a muncit cot la cot cu meseriaşii, iar după finalizare îi cerceta zilnic pe cei adăpostiţi aici. De asemenea, a încurajat şi s-a implicat direct în construirea celorlalte aşezăminte de asistenţă socială de pe întreg cuprinsul Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor.
Sensibil în faţa necazurilor care s-au abătut în urma inundaţiilor din judeţul nostru sau în diferite alte locuri din ţară, s-a implicat personal, mobilizând preoţii şi credincioşii pentru a construi noi locuinţe şi a le dota cu cele necesare traiului.
Mărturisesc că, în cei douăzeci şi doi de ani petrecuţi în ascultarea de protoiereu al Protopopiatului Suceava, multe au fost bucuriile pe care le-am trăit la Sfintele şi Dumnezeieştile Liturghii arhiereşti oficiate de Înaltpreasfinţia Sa, cu prilejul sfinţirilor de biserici sau la sărbătoarea hramului acestora. Sunt încredinţat că toţi cei care i-am fost apropiaţi pot da mărturie despre aceleaşi sentimente trăite în preajma sa.
În acelaşi timp, trebuie să recunosc că de multe ori l-am surprins îngândurat şi trist din pricina nedreptăţilor întâmpinate în lupta pe care a purtat-o pentru redobândirea proprietăţilor Bisericii, în care scop a înfiinţat Fundaţia Fondului Bisericesc Ortodox Român din Bucovina în anul 2000. Îşi exprima mereu regretul că nu a fost înţeles de cei în drept şi nici nu a fost sprijinit, fiind lăsat aproape singur în această luptă. Sublinia adesea că monumentele istorice din Bucovina, unice în lume, sunt ca nişte bătrâni bolnavi care au nevoie de îngrijire permanentă.
Pentru ca toată lumea să înţeleagă care este adevărul cu privire la Fond, deoarece au fost multe încercări de falsificare şi mistificare, în mai multe rânduri s-au întocmit şi tipărit broşuri prin care se demonstra că Fondul bisericesc a fost proprietar şi nu doar administrator. După aproape două decenii de procese în instanţă, regretatul vlădică ne îndemna să nu deznădăjduim, pentru că avem adevărul de partea noastră, şi adevărul trebuie să triumfe.
Dincolo de momente de mâhnire, precum cele legate de neretrocedarea averii Bisericii din Bucovina sau incendiul devastator de la Seminarul teologic şi sediul Eparhial, anii din urmă i-au adus şi bucurii, între care şi alegerea, la propunerea Sa, ca epis-cop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, a Preasfinţitului Părinte Damaschin Dorneanul.
Îndrăgostit de scrierile Sfinţilor Părinţi şi convins de faptul că acestea conţin răspunsurile cele mai potrivite la întrebările şi frământările tânărului contemporan, în anii din urmă, a selectat pasaje din operele acestora, pe care le-a editat în sute de mii de exemplare, spre zidire sufletească. Un număr însemnat de tipărituri au ajuns şi la fraţii noştri din Basarabia şi Nordul Bucovinei.
Între virtuţile care i-au împodobit fiinţa se cuvine să amintim: smerenia, simplitatea, discernământul, dragostea de carte, de patrie şi de oamenii sărmani.
Zicerea cu valoare de testament a celui care s-a numit pe sine „copilul răsfăţat al Bucovinei” va răsuna şi peste ani cu duh profetic: „Sfântul Ştefan cel Mare a biruit cu post, rugăciune şi Sfânta Cruce; şi aşa vom birui şi noi dacă vom păstra credinţa strămoşească şi dragostea de neam şi de pământul nostru strămoşesc.”
Veşnică să-i fie pomenirea din neam în neam întru lumina Învierii!
Preot VASILE IRIMIA
Comentarii