Bucovina are monumente şi statui fără emoţie, sterpe, convenţionale, comandate, grăbite. Pe firmamentul sculpturii sunt doar câteva nume cu relief: Ion Irimescu, Iftimie Bârleanu, Mihai Buculei, Vladimir Florea, Gavril Covalschi, Dan Covătaru şi cioplitorii în lemn Ion Maftei şi Sârghie.
„Astăzi nu sunt sculptori, ci o puzderie de artişti de văzut pretutindeni. Bronzul e scump şi atelierele de turnătorie sunt puţine, lipsesc meşterii pricepuţi”, aşa vorbeşte Ion Mândrescu, dezamăgit de indiferenţa contemporanilor de la toate nivelurile.
Fireşte, sculptorul bucovinean are operă, bronzurile sale au răsunet european. Personajul eroic din roată (decupat din triada generică Omul, timpul, spaţiul), în care sunt contopite mitologia (Icar, Sisif, Prometeu, Laocoon) şi creştinismul (supliciul christic, martirii, mucenicii, confruntarea cu inerţia şi destinul) este o capodoperă, vine dintr-o scăpărare de geniu!
Sculptorul, un excepţional anatomist, care a ilustrat cândva tratate de specialitate medicală, fără a avea vocaţie de teoretician şi zăbavă pe cuvinte, ştie ce a ieşit din atelierele maeştrilor Fideas, Praxitele, Miron şi Lisip, a studiat autorii grupului Laocoon, operele lui Geacometti, Michelangelo, Verochio şi Donatello, Coustou, Coysevox, Clésinger, Gaudi, Falconet şi Rodin, firesc oprindu-se la Brâncuşi, Valbudea, Anghel, Baraschi şi Paciurea. „Trăind exclusiv sub auspiciul luptei cu materia”, Mândrescu a descoperit „un centru gravitaţional care exprimă aversiunea sa faţă de spaţiul gol” (Pavel Şuşară).
„Nici suprarealist, nici realist”, constată Gelbert Frodl, Mândrescu este un egocentric, un singular orgolios obsedat de perfecţiunea propriei sale meniri, de evadarea prin spirală.
Omul lui Mândrescu, revelat în mai multe variante, are în sine „măsura tuturor lucrurilor” (Protagoras), nu e „un zeu neputincios”, cum îl vedea Heidegger, ci un luptător a cărui ţintă este libertatea. Privind operele lui Ion Mândrescu, îi înţelegi fericit demonstraţia: fiinţa biruie materia, ceea ce îndreptăţeşte confesiunea sa artistică: „Sculptura este forma mea de existenţă”.
Într-o zi, sub roire de frunze, m-am oprit să revăd de jur-împrejur capodopera instalată impropriu în faţa Muzeului de naturale. Erau câţiva privitori surprinşi de personajul tragic încorsetat în bronz. Doi tineri părinţi fotografiau detalii, încercând să-l prindă în cadru şi pe copilul care privea de-aproape personajul străpuns de spiţele roţii. Mama i-a zis: „Atinge-i cu mâna un deget”. Copilul i-a răspuns: „Nu, că îl doare”…
M-a cutremurat. Cuvântul acestui inocent a sporit infinit preţul statuii!
CONSTANTIN HREHOR
Comentarii