Ieri, 14 aprilie 2026, s-au împlinit 615 ani de la prima atestare documentară a Câmpulungului Moldovenesc. Pentru mine, această dată nu este doar un reper de istorie locală, ci şi un prilej de întoarcere lăuntrică spre locul în care m-am născut, am copilărit şi din care, oricât m-ar fi purtat viaţa, nu am plecat niciodată cu adevărat.
Câmpulungul Moldovenesc nu este pentru mine doar un oraş, ci o geografie a sufletului. Aici îmi sunt rădăcinile, aici îmi respiră memoria familială şi tot aici se întoarce, firesc, gândul ori de câte ori încerc să înţeleg mai bine istoria Bucovinei. Pe linie maternă mă trag din vechiul neam al Burduhoşilor, amintit în monografiile dedicate acestui ţinut de istorici precum Ionel Dârdală şi Teodor Bălan. Emoţia de a descoperi, în paginile unei lucrări istorice, fotografia casei străbunicului meu Ioniţă Coca Burduhoş, de pe strada Uzinei, a fost una dintre acele revelaţii care leagă documentul de viaţa trăită. Casa s-a pierdut într-un incendiu, dar munţii din fundalul acelei fotografii, aceiaşi care se văd şi astăzi din grădina Casei Ileana, au rămas neclintiţi, ca nişte martori ai timpului.
Dar eu cred că avem cu toţii, câmpulungenii, toate motivele să fim mândri de acest oraş: nu doar cei născuţi aici, ci şi cei care l-au ales drept casă, cei care s-au întors după ani de pribegie profesională, atraşi de magia acestui loc. Câmpulungul are astfel darul de a-i chema înapoi pe cei care i-au cunoscut lumina.
Istoria sa documentară începe, aşadar, la 14 aprilie 1411, în vremea voievodului Alexandru cel Bun, domn al Moldovei între anii 1400-1432, printr-un hrisov în care menţionează satul Vama „mai jos de Câmpulung”. Dar istoria reală a aşezării coboară mult mai adânc în timp, până în zona legendelor fondatoare şi a structurilor prestatale româneşti. Marele istoric Nicolae Iorga vedea în „Câmpulungul Ţărănesc” o veche obşte liberă, apărută în jurul anului 1000, înainte de întemeierea statului medieval Moldova.
Această idee este întărită de istoricii bucovineni Dimitrie Onciul şi Teodor Bălan, care considerau ţinutul Câmpulungului drept unul dintre primele centre politice ale descălecătorilor maramureşeni. Aici, între munţi, în această cetate naturală apărată de obcini, s-a coagulat una dintre cele mai vechi forme de organizare românească: o republică ţărănească ce avea legi, judecători şi autonomie proprie.
Imaginea aceasta este întărită şi de marele cărturar Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei între anii 1710-1711, care, în monumentala sa lucrare „Descriptio Moldaviae”, apărută în 1716, aminteşte de „Ocolul Câmpulungului”, alcătuit din cincisprezece sate cu legi şi judecători proprii, un spaţiu de libertate rurală rar întâlnit în lumea medievală est-europeană. Mai târziu, poetul naţional Mihai Eminescu avea să evoce într-o publicaţie această for-mă de organizare, ca pe o expresie a „republicii ţărăneşti”, celulă constitutivă a vechilor sate româneşti.
Dincolo de documentele scrise, pământul Câmpulungului vorbeşte şi prin arheologie. Descoperirile din zona Izvorul Alb atestă locuirea acestor meleaguri încă din paleolitic, din vremea în care omul îşi ridica bordeie cu vetre de foc şi îşi lega viaţa de pădure, apă şi vânătoare. Valea Moldovei, afluenţii săi, Prisaca Dornei, Izvorul Mesteacăn şi Izvorul Alb, au fost nu doar spaţii de vieţuire, ci şi linii de apărare naturală. Aşezat la răscruce de drumuri şi invazii, ţinutul a cunoscut trecerea marilor valuri migratoare – de la goţi şi huni până la pecenegi, cumani şi tătari. Şi totuşi, în ciuda vitregiilor, populaţia autohtonă a rămas aici, apărându-şi limba, obiceiurile şi rosturile.
Paradoxal, tocmai presiunea acestor migraţii a întârziat expansiunea regatului maghiar spre răsărit şi a creat răgazul necesar apariţiei formaţiunilor româneşti locale, care aveau să pregătească naşterea Moldovei. După descălecatul lui Dragoş (1347), voievod maramureşean, şi consolidarea statului de către Bogdan I (1359), întemeietorul Moldovei independente, Ţara Câmpulungului a intrat în structura politică a Moldovei, păstrând însă privilegii speciale. Ocolul era considerat o adevărată „cetate de drum”, cu rol strategic în apărarea trecătorilor carpatice. În schimbul acestui serviciu militar, domnii Moldovei au reînnoit constant autonomia largă a obştii câmpulungene.
Hrisoavele din vremea domnitorilor Ştefan cel Mare (1457-1504), Bogdan cel Orb (1504-1517) şi Petru Rareş (1527-1538 şi 1541-1546) pomenesc adesea de Ocolul Câmpulungului, de munţii şi moşiile sale. Nu întâmplător, Petru Rareş, mare ctitor al Moldovei, a lăsat urme durabile şi în această zonă, de la splendida mănăstire Moldoviţa până la vechile aşezări monahale de la poalele Rarăului.
O ruptură dureroasă în privilegiile acordate câmpulungenilor survine odată cu anexarea Bucovinei de către Imperiul Habsburgic, în 1775. Atunci, vechile privilegii ale Câmpulungului se sting treptat, iar ţinutul intră într-o nouă logică administrativă, militară şi economică. Cu toate acestea, epoca habsburgică aduce şi modernizarea aşezării: în 1794 primeşte rangul de târg, iar în 1866 este ridicat la rang de oraş.
Secolul al XIX-lea şi începutul celui următor înseamnă pentru Câmpulung o etapă de dezvoltare remarcabilă. Calea ferată, exploatarea lemnului, ramificaţiile industriale spre Moldoviţa şi Fundu Moldovei, turnătoria de la Prisaca Dornei şi exploatările miniere din zonă au schimbat chipul economic al locului. Cetatea s-a extins treptat spre Deia, Runc, Izvorul Alb, Valea Seacă şi Sâhla, devenind unul dintre polii importanţi ai Bucovinei montane.
După Marea Unire din 1918, Câmpulungul cunoaşte o nouă epocă de avânt. Între 1925 şi 1950, el devine reşedinţa celui mai întins judeţ al Bucovinei, o poziţie care îi confirmă importanţa istorică, administrativă şi culturală. Reforma după model sovietic din 1950 îi răpeşte însă acest statut, reducându-l la condiţia de simplu oraş în judeţul Suceava. Abia în 1995 primeşte rangul de municipiu, iar din 2005 este recunoscut oficial ca staţiune turistică de interes naţional.
Dar istoria Câmpulungului nu trăieşte doar în documente, ci şi în legendă. Una dintre cele mai frumoase, consemnată de profesorul Graţian Jucan, vorbeşte despre balaurul care sălăşluia într-un iaz de la poalele Rarăului, învins în cele din urmă de haiducul Hălăuceanu. Uimit de frumuseţea locului, acesta ar fi rostit: „O, ce câmp lung!”, dând astfel numele aşezării. O altă legendă, mai aproape de mitul fondator al Moldovei, îl aduce în scenă pe Dragoş Vodă, urmărind bourul prin aceste locuri până la apele Moldovei. Aici, legenda se împleteşte cu heraldica şi cu naşterea simbolică a statului medieval moldav.
Pentru mine, toate aceste fire – istorie, document, legendă, memorie de familie şi iubire de loc – se adună într-o singură convingere: Câmpulungul Moldovenesc nu este doar un oraş din Bucovina, ci un spaţiu de identitate românească profundă, un ţinut în care trecutul încă respiră prin munţi, prin ape, prin casele vechi şi prin oamenii care nu au uitat. Poate că de aceea nu este deloc întâmplător că am ales să-i numesc pe cei doi fii ai mei Dragoş şi Bogdan, prenume purtătoare ale unui vibrant ecou istoric. În felul acesta, istoria oraşului meu natal merge mai departe nu doar în pagini de carte, ci şi în propria mea familie, ca o punte vie între legendă şi viitor.
VASILE AIOANEI
Comentarii