Pământ al iubirii

Cred că fiecare clipă trebuie trăită ca şi cum am mai avea încă vreo sută de ani de viaţă. Savurată îndelung, absorbită de ochi şi de suflet, nu înhăţată cu lăcomie sau disperare. Convingerea aceasta, din ce în ce mai puternică, va fi fiind a vârstei? Conştientizarea şi asumarea ei deplină aici are vreo legătură cu dramatismul acestui pământ sau este o simplă coincidenţă? Dacă într-adevăr aş mai avea vreo sută de ani de viaţă, câte din cărţile pe care mi-aş dori aş putea să le citesc, să le recitesc? În timp ce pe genunchi carnetul de însemnări îşi foşneşte filele albe în bătaia brizei, cele scrise rămânând nemişcate, ca şi cum ar fi mai grele, la Larnaca, pe una din băncile de pe podul din lemn care prelungeşte ţărmul în micul golf al vaselor de croazieră ca trupul unui fluture între mătasea albă a aripilor sale, cu ochii întredeschişi în lumina intensă a amiezii, în respiraţia sonoră a valurilor, când visez, când îmi amintesc, până văd insula de sus odată cu soarele şi cu poetul Leonidas Malenis, „Frunză verde-aur/ aruncată mării”.

Sunt pe insula venirii pe lume a Afroditei, zeiţa iubirii, zămislită din mlădiţa lui Uranus şi din spuma mării, conform „Teogoniei” lui Hesiod (în tălmăcirea lui Dumitru T. Burtea): „Spumă-alburie fierbea în jurul cereştii mlădiţe./ Mândră fecioară se-ncheagă din spuma dusă de ape./ Ea a plutit mai întâi spre ţărmul cel sfânt al Citerei,/ Iar de acolo plecat-a spre Ciprul cuprins între ape. (…) Parte avu de putere, fiind de ursită aleasă,/ Printre nemuritori şi printre vremelnicii oameni./ Astfel i-au fost hărăzite caldul surâs feciorelnic,/ Farmecul dulce, viclean, dar plin de ispită-al femeii.” Însă insula trece ferm peste amănuntul Citerei, al Kythirei de azi, asumându-şi-o în totalitate, ghidul editat (şi tradus în mai multe limbi) de Marmatakis Brothers intitulându-se chiar astfel, „Cipru. Insula Afroditei”. „Cipru al iubirii şi visului”, îi întăreşte convingerea şi Leonidas Malenis, cu forţa dulce a poeziei.

 Nu ştiu când Cipru s-a gravat în memoria mea. S-ar putea să fie înainte de lectura piesei lui Shakespeare, la vârsta mică a neuitatelor seri petrecute cu părinţii în întunericul sălii din Vama Bucovinei în care se proiectau filme o dată-de două ori pe săptămână, urmărind pe ecran încântătoare sau înfricoşătoare poveşti, repovestite şi explicate apoi îmblânzit acasă de mama, între care şi „Othello”, cu nobilul maur al Republicii Veneţia, în ecranizarea lui Serghei Iutkevici la Mosfilm, în 1955, şi în interpretarea marelui actor care a fost Serghei Bondarciuk. Însă glasul care rosteşte, în traducerea lui Ion Vinea, „Bun venit la Cipru!” – „Frumos vei fi la Cipru-ntâmpinată,/ Iubirea mea, că drag le-am fost nespus;/…/Hai, Desdemona! Bun venit la Cipru!” -, este de mai târziu, are timbrul straniu şi familiar totodată al cărţii, al personajelor din cărţi.

 Dar tot aşa de posibil este ca Cipru să-mi fi rămas în minte, cum se întâmplă cu împrejurările vieţii, iar unora, ca mine, şi cu întâmplări din literatură, aparte deci de buchetul de denumiri cu care ne îmbogăţeau lecţiile de geografie ale şcolii, din prima bucurie trăită în septembrie 1966, după pierderea tatei în vară: cartea pe care mi-am dăruit-o de la librăria din Câmpulung Moldovenesc, oraşul evenimentelor esenţiale ale vieţii mele, „L’oeuvres” de Rimbaud, Editions Baudelaire, 1966 (ce repede ajungeau cărţile de la Paris la Câmpulung!). O carte frumoasă, cu două ilustraţii pe hârtie cretată şi coperte cartonate. Una dintre ilustraţii reproducând tabloul lui Fantin Latour, „Un colţ de masă”, cu Verlaine şi Rimbaud, Les Poetes Maudits, în unghiul ei. Eram în ultima clasă de liceu şi o astfel de achiziţie reprezenta de fapt o dublă bucurie, celei a cărţii lui Rimbaud adăugându-i-se dragostea promoţiei noastre pentru Labiş. Îi recitam înduioşată pe scena serbărilor noastre liceene „Moartea căprioarei” şi aplecată peste „Un colţ de masă” îi auzeam evocarea frăţească făcută cu glasul tare al condeiului său, îndemnul adresat cu patosul vârstei: „Să-ţi privesc obrazul palid, sub vâltori de păr rebele (…) încâlcit ştrengar, Arthur”. Din cartea aceea am aflat că, plecat din magia scrisului poeziei chiar mai tânăr decât Labiş şi despărţit definitiv, dar cred că nu şi sentimental, de Verlaine, Rimbaud ajunsese în Cipru la 24 de ani, şef de echipă într-o carieră de piatră pe litoral, aproape de Larnaca. Oare la câte minute, la câţi paşi de amiaza mea însorită de aproape un veac şi jumătate mai târziu?

După vechile, dramaticele poveşti de iubire pe care le cheamă odată cu ei din memorie Othello şi Rimbaud, iată-mă descoperind în drum spre Nicosia, stând de vorbă cu ghidul nostru, o alta. Cu Roxana, şefă de promoţie la un liceu de Finanţe-Bănci, din Bucureşti, repartizată la Banca Naţională a României. Acolo, cu engleza sa de elevă premiantă, ajutân-du-şi o colegă să i-o înţeleagă pe aceea a turistului cipriot care voia să-şi schimbe banii în moneda noastră, şi-a întâlnit prima dată destinul. Şi Sofocle de asemenea, dar mai mult decât ea conştient de această întâlnire, când i-a trecut pragul locuinţei din Rahova, i-a anunţat părinţii: „Eu o iau pe Roxana cu mine!” Roxana era foarte tânără. Nu! Îndată avea de susţinut examenul de admitere la Academia de Studii Economice. Nu! Cum să plece departe de ei? Nu! În altă lume… Nu! Dar peste câteva luni, Roxana era mireasă în Cipru. Însă, dornică să ne împărtăşească obiceiuri ale insulei, iar noi s-o ascultăm, deoarece avea o căldură a relatării care fermeca şi obiceiurile se înrudeau până la un punct cu ale noastre, nu în Nicosia nunţii avea să reînvie momentul, ci în Biserica Înălţării Sfintei Cruci din Lefkara, amuţită împreună cu părinţii şi de eveniment, şi de prezenţa a vreo şapte sute de participanţi şi a 23 de perechi de naşi, tradiţia cerând asigurarea lor încă de la cununie pentru botezul unui posibil număr mare de urmaşi. Şi iat-o acum, soţie şi mamă fericită, mamă, soţie şi noră iubită. Râde, cu emoţia amintirii reînviate de poveste şi înveselită de întrebarea mea. Nu, nu au decât un singur băiat, acum e plecat la bunicul de la Bucureşti şi într-o călătorie prin ţară, doritor să o cunoască, să o descopere cât mai bine, ţara mamei lui şi deci şi a sa. Dar toţi naşii de cununie le-au rămas apropiaţi, prieteni. Apoi Roxana a învăţat limba greacă urmând la zi cursurile facultăţii de specialitate la Universitatea din Nicosia şi în casa socrilor, zi de zi, pe cea vorbită curent în insulă – cipriota. Cu multe elemente din greaca veche, de neînţeles chiar şi pentru destui greci. După care a absolvit şi Facultatea de Turism, şi iat-o, de 18 ani ghid autorizat al ministerului de resort. Puternic îndrăgostită de Cipru şi bună cunoscătoare a istoriei şi a realităţii sale. De ce nu scrie o carte, un ghid? În România, nici la anticariate nu mai sunt de găsit. A scris, scrie articole, semnează corespondenţe pentru presa din România. Poate mai târziu.

„Frunză verde-aur/ Pământ al lămâiului, al măslinului, /pământ al îmbrăţişării şi al bucuriei,/ pământ al pinului, al chiparoşilor,/ pământ cu tineri eroi, pământ al iubirii…” Glasul faimosului poet cipriot Leonidas Malenis, deopotrivă jurnalist şi actor, stins din viaţă la 85 de ani în decembrie 2022, avea într-un fel să se regăsească în cel tânăr al Roxanei Konstantinou în încântarea, entuziasmul cu care ne arăta fiecare copac, fiecare pom al Ciprului, bineveniţi întotdeauna şi nu o dată vitali pentru traiul ciprioţilor. Începând cu măslinii şi lămâii şi continuând cu roşcovii, smochinii şi alţi arbori roditori. Şi în ciuda atâtor ani petrecuţi aici, nesăturându-se să admire şi îndemnându-ne să privim, cu sentimentul unicităţii, în Ciprul unicat al vieţii sale de acum, splendoarea unor flori-arbuşti crescând aici cu dimensiuni de copac: iasomia, buganvilia, luleaua turcului, oleandrul. Dar nicăieri Ciprul vegetal nefiind o prezenţă mai puternică, mai de neuitat ca în romanul lui Elif Shafak, „Insula copacilor dispăruţi”, publicat în anul 2021 şi tradus în limba română de Ada Tanasă pentru Polirom în 2024.

Carte a iubirii tragice şi înălţătoare dintre turcoaica Defne şi grecul Kostas, carte a iubirilor de neînvins, dintre Yiorgus şi Yusuf, dintre un copac şi un om, carte a iubirii mai puternice decât geografii şi timp, „Insula copacilor dispăruţi” este mai ales povestea Ciprului sfâşiat de lupte interetnice, religioase, de confruntări ale extremismului şi de războaie civile, cu rana liniei verzi, care de jumătate de secol desparte Republica Cipru de Republica Turcă a Ciprului de Nord, ca o tăietură în scoarţă de copac din care s-a prelins răşină cât să acopere insula şi care, „deşi a prins crustă pe-afară, înăuntru e încă lichidă şi curge ca sângele”. O poveste spusă când la Nicosia, când la Londra, când de oamenii autoarei-scriitoare, când de un smochin, Smochiniţa, când de o albină, într-o deplină, deşi nu o dată tensionată până la ţipăt, coexistenţă a viului şi a glasurilor sale. Deopotrivă poveste a dramatismului despărţirilor de pământul natal, al limbii materne, marcă a epocii noastre: „…asta ne fac migraţiile şi relocările: când îţi laşi casa şi pleci pe ţărmuri necunoscute, n-ai cum să continui pur şi simplu să trăieşti, o parte din tine moare pe dinăuntru pentru ca alta să o poată lua de la capăt.” Dar mai presus de toate, poveste a dragostei izbăvitoare.

Pânzele albe se văluresc în bătaia brizei, ca şi cum micuţele nave abia s-ar fi întors, ca şi cum ar fi gata să plece, în acelaşi ritm cu paginile albe de pe genunchii mei, în timp ce savurez gustul de fiere şi miere al acestei clipe în Cipru, dinaintea celor încă vreo sută de ani. „Cipru al iubirii şi visului, frunză verde-aur aruncată mării…” Mării şi tainei timpului care vine.