De multe ori cei ce slujesc istoria sunt întrebaţi: „Când veţi scrie voi, istoricii, odată, istoria cea adevărată?” Se ştie îndeobşte că istoricii sunt într-o oarecare măsură obsedaţi de adevăr, chiar dacă nu ştim foarte bine şi sigur ce este adevărul absolut, care nu e apanajul nostru omenesc, ci este apanajul Divinităţii; şi atunci, şi în istorie suntem mereu tentaţi spre absolut – ceea ce e foarte frumos. Că n-ajungem niciodată acolo iar e frumos, că dacă am ajunge, ne-am opri din cercetări.
Într-o carte apărută acum aproape şapte decenii „Memoriile lui Hadrianus”, o carte rafinată despre moarte, dualitatea corp-spirit, dragoste, sacralitate şi timp…
Undeva în această carte citim: „Când pomenim despre dragostea pentru trecut, trebuie să luăm în seamă că de fapt e vorba de dragoste de viaţă. Viaţa aparţine mai mult trecutului decât prezentului. Prezentul e întotdeauna un moment prea scurt, chiar şi când plenitudinea lui ne face să ni se pară etern. Când iubeşti viaţa iubeşti trecutul, fiindcă acesta, trecutul, e prezentul aşa cum a supravieţuit el în amintirile oamenilor. Ceea ce nu înseamnă că trecutul ar fi o vârstă de aur. Ca şi prezentul, el e deopotrivă neîndurător, superb ori brutal sau pur şi simplu oarecare”.
Înţelegem aşadar că istoria este prezentul oamenilor care au trăit în trecut. Ne dăm seama oare, ce greşeală mare facem noi, cei ce slujim Istoria, când considerăm viaţa din trecut moartă?; din moment ce cei care au trăit-o au fost oameni vii. Şi ar trebui să ne schimbăm perspectiva atunci când încercăm s-o redescoperim.
Paul Valery – care nu era foarte darnic nici cu complimentele, nici cu ştiinţele, nici cu artele şi mai ales nu era darnic cu confraţii lui – spune următoarele: „Să nu credeţi că n-are rost să medităm asupra trecutului. El ne arată în special eşecul frecvent al previziunilor prea precise şi, dimpotrivă, ne arată marile avantaje ale unei pregătiri generale şi constante, care, fără a pretinde că ar crea ori ar desfide evenimentele, permite omului să acţioneze cât mai repede asupra neprevăzutului. Istoria, mă tem, nu ne permite deloc să prevedem, însă, asociată cu independenţa spiritului, ne poate ajuta să vedem mai bine”.
Înţelegem aşadar de la Paul Valery că dacă istoricul nu poate prevedea viitorul – şi vă asigur eu că nu poate, e o iluzie ideea că dacă ştii trecutul poţi prevedea viitorul –, măcar un lucru poate: Istoria ne ajută pe unii dintre noi să vedem mai bine prezentul. Ceea ce nu este puţin lucru.
Dacă istoria este viaţă şi dacă studiul istoriei ne ajută să vedem mai bine lumea, cum sugerează aceşti învăţaţi pe care i-am citat, înseamnă că merită, câteodată măcar, să ne aplecăm asupra ei. Cum scriem şi cum predăm istoria? Există adevăr istoric? Se bazează drepturile naţiunii pe drepturile istorice? Se face educaţie patriotică prin istorie sau e normal să se folosească istoria în procesul de propagandă? – sunt doar câteva întrebări pe care ni le punem, mie mi le pun studenţii frecvent, că au învăţat să întrebe şi uneori şi să răspundă.
Evident istoricii, scriu istoria în funcţie de ceea ce permit sursele. Se poate scrie istorie şi în funcţie de altceva: de impresiile noastre, după lecturi serioase, dar aceasta nu se mai cheamă istorie. Se cheamă eseu istoric, poate să devină literatură, poate să devină politică, poate deveni scenariu de film. Istoria rămâne istorie câtă vreme este scrisă după surse.
Comemorarea celor morţi acum optzeci de ani la Fântâna Albă este o manifestare cultică, Cultul eroilor susţine cultura recunoştinţei şi a comuniunii între generaţii.
Comemorarea celor decedaţi şi cultul eroilor contribuie la dezvoltarea culturii recunoştinţei şi a comuniunii între generaţii. Veşnica lor pomenire din neam în neam înseamnă eterna lor comemorare din generaţie în generaţie.
Cultul morţilor exprimat prin pomelnice, monumente funerare şi cimitire, constituie expresii de necontestat ale continuităţii ca neam sau popor, mărturii ale istoriei permanenţei româneşti şi ale spiritualităţii naţionale. Numai un popor statornic, un popor care iubeşte pământul său, ţara sa, a putut transmite din generaţie în generaţie limba şi obiceiurile sale.
În faţa Sfintei Cruci ne închinăm memoriei celor care au murit.
Crucea este cea care ne arată că Ortodoxia este Biserica legăturii dintre Cruce şi Înviere. Nicio altă Biserică nu se referă, în viaţa sa liturgică, mai mult decât Ortodoxia, la puterea Sfintei Cruci care se arată mai ales în lumina Învierii, Crucea fiind cinstită ca „sfântă şi făcătoare de viaţă”. În acelaşi timp, nicio altă Biserică nu celebrează, mai intens şi mai des în cultul ei, cultul morţilor îndreptat spre taina Învierii lui Hristos. Toate acestea se explică prin faptul că Ortodoxia – arăta într-un cuvânt Preafericitul părinte Daniel, Patriarhul României – înţelege şi trăieşte profund taina nedespărţitei legături ce există între Crucea şi Învierea lui Hristos, între dăruirea Sa totală ca om, lui Dumnezeu şi semenilor, pe de o parte, şi dăruirea totală a lui Dumnezeu umanităţii Sale jertfelnice, pe de altă parte.
Veşnica pomenire celor ce au făcut şi au scris Istoria adevărată a neamului nostru.
Arhid. VASILE DEMCIUC
Comentarii