Ce bine spunea Nicolae Iorga că „Fiecare loc de pe pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi şi trebuie un gram de iubire ca s-o înţelegi…”
Dorin Cocârţă este omul locului, care a tras bine cu urechea la şoaptele istoriei, de-a lungul timpului, pentru a-i învăţa pe de rost povestea şi pentru a-i scrie legenda.
Născut într-un loc în care obcinile Bucovinei adăpostesc oameni frumoşi şi locuri măreţe, ferindu-i de vitregiile vremii şi a vremurilor, Dorin Cocîrţă a fost înzestrat de Dumnezeu cu frumuseţea chipului şi a sufletului, cu harul povestirii, cu talent artistic proverbial, toate definind statutul de „Tezaur Viu”, purtat cu vrednicie şi cu smerenie, pentru a face să crească sufletul altor generaţii. Statura dreaptă şi neaplecată de vremuri vitrege, cuvântul mângâietor şi înţelept, pasul, când uşor, când puternic, în ritmul vieţii, sfatul îndrăzneţ şi vesel, sufletul pus în palma trecătorilor, prietenilor, familiei, de generaţii întregi – acesta este portretul unui om care a trăit şi a respirat, o viaţă întreagă, pentru a scrie pagini de istorie culturală.
Sufletul Domniei Sale este sufletul care adăposteşte taina vieţii şi a morţii, a fericirii şi a deznădejdii, a prieteniei şi a trădării, este un suflet scăldat de lacrimi, dar, întotdeauna, primenit de frumuseţea creaţiei.
Mereu, ni-l închipuim trăgându-şi sufletul, după jocurile tradiţionale, pe care le-a condus cu măiestrie, povestindu-ne despre ţinutul care i-a legănat întreaga viaţă: „Cică în vremurile vechi… trei români, oieri din Ardeal, anume Petrea Colac, Nechita Ţâmpău şi Leonte Timid… se hotărăsc să treacă munţii, cu turmele, dinspre răsărit… şi cum au întărât au şi făcut… s-au sfătuit să rămâie acolo pentru totdeauna. Petrea Colac s-a aşezat într-o poieniţă, lângă un pârâu, care, de atunci încoace, se numeşte pârâul Colacului. Nechita Ţâmpău s-a aşezat ceva mai la vale, în altă poieniţă, lângă un alt pârâu. Dar pârâul acela nu s-a chemat după numele lui, ci pârâul Arsânesei, după numele unei nepoate de-ale sale. Leonte Timul a trecut de cealaltă parte de Moldova şi s-a aşezat cu turmele sale pe alt pârâu şi de atunci se numeşte pârâul Tunului sau, după cum spuneau unii, Chimăn, iar mai recent, Timăn. Şi aceşti trei păstori au fost cei dintâi care au descălecat şi au întemeiat satul ce poartă numele de Fundu Moldovei”.
Dorin Cocîrţă este un căutător de comori ascunse în lada de zestre a sufletului bucovinean, un scormonitor de adevăr şi adevăruri, trăind drept, cu înverşunarea neatârnării, indiferent de sabia care i-a ameninţat viaţa. Aidoma jocului „Arcanul”, Dorin Cocîrţă îşi urmează calea talantului, fără ocolişuri, cu bătăile perfecte ale unei inimi care bate mereu pentru frumuseţea şi veşnicia tradiţiilor.
Povestea de viaţă pe care ne-o dăruieşte Dorin Cocîrţă este o cronică a unor vremuri trăite, cucerite, înnodate cu lacrimi, îmbălsămate în amintiri, cu suferinţe şi bucurii, cu dorinţe împlinite, dar şi renunţări, cu prăbuşiri, dar şi cu puterea de a merge mai departe, mulţumind pentru toate bunului Dumnezeu: „Aceasta este averea noastră cea mai de preţ – Sufletul, Credinţa şi Folclorul!”.
Înveşmântat mereu cu platoşa adevărului, cu un simţ ascuţit al desluşirii tainelor, din sufletele oamenilor, dar şi din negura timpurilor şi a locurilor, Dorin Cocîrţă este un ostaş al dreptei măsuri şi al pasului neşovăielnic: „Îmi place să spun adevărul şi nu accept minciunile!”.
Cum este „acasă” la „Badea Cocîrţă”? Apa Moldovei îi cântă lin doina „Când a pierdut ciobanul oile”, unduindu-se mereu prin faţa casei, străjuită de lacrimile, când de bucurie, când de tristeţe, ale sălciilor pletoase, care, de-a lungul vieţii i-au împletit şi cununi de spini, puntea, construită cu sudoarea frunţii, dar şi cu palmele bătătorite, care purtau atâtea suferinţe, spune aceeaşi legendă, a căţeluşei Molda, iar muntele, din spatele casei, îi ascunde suferinţele, dar şi bucuriile, împrumutându-i, din când în când, puterea de a depăna mai departe firul vieţii care, parcă, spune mereu istoria locului: „Fundu Moldovei apare pentru prima dată într-o hartă redactată de F. G. Bawr în „Carte de la Moldavie pour servir a l’Historie militaire de la guerre entre les Russes et les Turcs”, publicată la Amsterdam în 1783, ridicată între 1768 – 1774, înainte de ocuparea Bucovinei de către austrieci, sub numele de Moldavie Fundul. În hârtiile făcute pentru Bucovina în 1843, apare Ober – Fundul Moldawi – Fundul Moldovei de Sus şi Unter – Fundul Moldawi – Fundul Moldovei de Jos. Sub diferite variante, apare în lucrările diferiţilor istorici şi guvernatori militari: Fundo Moldava, Fundo Moldawa, Fundul Moldavii, Fundul Moldowi, Fundul Moldwi, Fundulmoldwi, Moldavi Fundul, Moldawa, Moldowi Fundul. După războiul ruso-turc (1768-1774), prin pacea de la Kuciuk-Kainargi, partea de nord a Moldovei, denumită ulterior Bucovina, este anexată Imperiului Habsburgic. Ca urmare, o parte a Ocolului Câmpulungului Moldovenesc din care făcea parte şi satul Fundu Moldovei, intră, începând din anul 1775, în teritoriul ocupat, datorită modului în care a fost fixată graniţa. Colacu, la origine, a fost un cătun al satului Fundu Moldovei, semnalat în documentele istorice întâia oară de Teodor Bălan în Documente câmpulungene. În dicţionare, etimonul colac provine din limba bulgară, semnificând un produs de panificaţie în formă de inel, împletit din două sau trei suluri de cocă. Poate avea şi sensul de răsplată obligatorie pe care o dădea proprietarul celui care îi ducea vite sau obiecte pierdute. De asemenea, ar putea avea şi sensul de obiect de formă inelară (ghizd la o fântână). Întrucât apa Moldovei face un ocol mare, înconjurând „dâmbul” care face legătura între Fundu Moldovei de Sus şi „cela popor”, ridicând şoseaua cu 35 m, locul s-a numit Cârligătura, alcătuind un cătun ce înconjoară Dâmbul Colacului. Hotarul oficial al satului Colacu se întinde de la Pârâul Tonigăreştilor până la Cârligătură inclusiv. Din punct de vedere etimologic, numele satului provine de la Dâmbul Colacului, în jurul căruia s-a format cătunul de formă inelară, Cârligătura, denumirea extinzându-se apoi asupra întregului sat Colacu…”
Dacă jocul „Arcanul” ascunde două taine, dezvăluite acum, într-o poveste de viaţă, Dorin Cocîrţă, în cartea Domniei Sale, dă în vileag „adevăruri ascunse”, realizând un portret autentic al unor oameni şi locuri, o adevărată carte de vizită a unei identităţi culturale, păstrate la icoanele vieţii.
Prof. dr. LUMINIŢA REVEICA ŢARAN
Comentarii