Încă din şcoala primară am fost informaţi şi educaţi în sensul că România nu a invadat alte teritorii, şi-a apărat „nevoile şi neamul”, a dus doar „războaie drepte”. Nu vreau să intru în polemică cu patrioţii absoluţi care au „uitat” de incursiunile în Balcani sau în nordul Moldovei ale voievozilor mai războinici (puţini în realitate), dar vă pun o întrebare, respectiv: „Există războaie drepte? Care sunt ele?”. Orice război generează moarte, distrugeri şi poate fi greu de explicat „dreptatea” pe care o doresc cei care îl declanşează. Papa Ioan Paul al II-lea, una dintre personalităţile mondiale cu o contribuţie majoră în distrugerea URSS-ului fără un foc de armă, a susţinut că „Nu este un război drept. Dreaptă este doar pacea!”. Suntem de acord cu el sau cu profesorii noştri de istorie? Nu mă interesează părerile politicienilor. Sper că nici pe dumneavoastră!
Am fost educaţi că războaiele sunt de apărare (noi am apărat întreaga Europă creştină!?), preventive (când am atacat primii) şi de agresiune (nu este cazul României, care a fost doar victimă). În linii mari cam aşa este, cu amendamentul că încadrarea în una din categorii este clar subiectivă. Spre exemplu, Rusia susţine că duce în Ucraina un război de apărare determinat de expansiunea NATO spre Est. Adică bombardează, pentru că ucrainenii sunt atraşi de UE şi NATO, fără să le „ceară voie”!?! Independenţa în viziunea dictatorului, dar şi a majorităţii poporului rus… Sinistru este că şi numeroşi conaţionali sunt „contrariaţi” de insolenţa ucrainenilor de a avea o politică externă proprie. Şi că nu „întorc armele”…
Din zorii istoriei, însă, războaiele au fost generate de dorinţa de a acapara noi teritorii, de a controla resursele minerale, energetice etc., de a se crea acces la rutele de transport şi de a supune alte popoare menite să muncească şi să producă în favoarea agresorului. Aceasta este realitatea şi nu s-a schimbat nimic în esenţă. Doar actorii îşi schimbă rolurile din atacatori în victime.
Schimbările pe plan mondial sunt urmare a ascensiunii unor naţiuni şi a declinului altora. Iar ţările nou-apărute ca forţă economică (economia este TOTUL!) revendică un rol mai mare pe scena planetară, clamând (parţial justificat!) necesitatea unei Noi Ordini Mondiale. Care sunt actorii statali afectaţi de schimbări este perfect vizibil pentru oricine, dar noua ordine este privită diferit de statele totalitare în comparaţie cu democraţiile veritabile. Dar de ce TREBUIE schimbarea (justificată parţial) să fie făcută prin război şi nu ca urmare a unei competiţii economice sau tehnologice, mai nou? Cum aţi privi o ierarhie a puterilor lumii în funcţie de performanţele cercetării? Sau după numărul de premii Nobel obţinute? Dar acesta este un vis într-o lume cu Putin, Kim, ayatolahi!
Revenind la realitate, trebuie să ne gândim serios (sper că nu e prea târziu…) la modalităţi de a limita şi chiar bloca agresiunile, indiferent de justificarea lor şi de autori. Alianţele politico-militare s-au dovedit cele mai bune soluţii de descurajare (NATO, spre exemplu!) până acum. ONU a avut o contribuţie majoră în rezolvarea unor conflicte zonale, dar s-a dovedit neputincioasă în cele care implicau mari puteri (membri în Consiliul de Securitate ONU, cu drept de veto, ca Rusia). Şi societatea civilă în ţări real democratice a putut opri războaie (vezi SUA şi războiul din Vietnam).
Ideal, rezolvarea conflictelor interstatale ar trebui făcută prin negocieri şi pentru că suntem într-o eră a armelor nucleare. Adică paşnic. A avut dreptate Sanctitatea Sa Ioan Paul al II-lea? Eu zic că DA.
DAN STRUTINSCHI
Comentarii