Invitat, împreună cu soţia, Domniţa Ştefănescu (editor, redactor al cărţilor sale fundamentale), în mai 2016, la Mănăstirea Putna, sub stăreţia arhim. Melchisedec Velnic, la a X-a ediţie a Colocviului Fundaţiei „Credinţă şi Creaţie. Maica Benedicta – Acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga”, întemeiată de Dan Hăulică şi condusă de Teodora Stanciu (fostă studentă a universitarei, a eminescologului Zoe Dumitrescu-Buşulenga, asemenea lui Alex. Ştefănescu, Domniţei Ştefănescu şi semnatarei acestor rânduri), Alex. Ştefănescu a ţinut o neuitată prelegere, „Eminescu şi noi”. Prevestit de emoţionanta mărturisire, „De la Eminescu, am învăţat să iubesc natura, cu Eminescu mi-am făcut educaţia sentimentală…”, simţământul avut de participanţi a fost acela că după încheierea „Istoriei”, viaţa lui Alex. Ştefănescu a fost dominată de gândul şi preocuparea unei lucrări critice închinate creaţiei lirice a lui Eminescu. Se afla dealtfel, ne-am dat seama un an mai târziu, chiar în stadiul finalizării primei sale părţi. Plăcerea simetriei, pe care Alex Ştefănescu a detectat-o în mai multe rânduri în lirica lui Eminescu, mă determină să închei pomenirea acelui moment de avanpremieră a celei de-a doua mari construcţii ştefănesciene cu Premiul pentru Eminescologie al Fundaţiei „Credinţă şi Creaţie. Maica Benedicta – Acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga” Mănăstirea Putna, acordat în anul 2019 şi înmânat lui Alex. Ştefănescu, într-o atmosferă de sinceră sărbătoare la Ateneul Român, chiar de ziua sa de naştere, cu felicitări rostite la microfon, între alţii, de Nicolae Manolescu, Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române, Andrei Pleşu, Teodora Stanciu, Adrian Alui Gheorghe, şi cu mărturisirea laureatului: „Pentru mine Eminescu este şi un îndemn adresat românilor că suntem în stare să facem ceva pe lumea asta”.
Considerat de Alex. Ştefănescu drept happy-endul biografiei sale, „Eminescu. Poem cu poem. La o nouă lectură” (Antume, Editura Alfa, 2017, şi Postume, Editura Alfa, 2019) reprezintă o lectură captivantă, fără concurenţă în această privinţă în uriaşa exegeză eminesciană. Ca şi în „Istoria” sa, atractivitatea comentariului liricii lui Eminescu se întemeiază pe directeţea, de multe ori şi prospeţimea, judecăţilor de valoare, gen: în „Înger de pază” – „Eminescu se mişcă deocamdată greoi în limba română, ca un cavaler într-o armură medievală”, în „Cugetările sărmanului Dionis” – „Se remarcă, încă o data, un simţ al umorului, incompatibil, din perspectiva multora, cu eminescianismul”, în „Strigoii” – „Adevărul este că nu toate tablourile îi reuşesc, unele fiind încărcate excesiv şi sufocate de artificialitate”, în „Noaptea”, „Eminescu trăieşte totul, simultan, şi ca om, şi ca spectator al comediei umane”, în „Singurătate”, „Numai la Proust vom mai găsi o reprezentare atât de plastică a anamnezei”, iar în „Melancolie”, „Ultimele şase versuri ale poemului reprezintă tot ce s-a scris mai impresionant în limba română despre înstrăinarea de sine…” Dar şi pe accentele polemice, precum: „În lumea Internetului, unde toţi îi terfelesc pe toţi, ca la un concurs de încăierare în noroi, nimeni nu îndrăzneşte să se atingă de poezia eminesciană. Este un respect spontan, nu o teamă de prestigiul culturii. În mod paradoxal, tocmai unii oameni de cultură au descoperit în ultimii ani plăcerea perversă de a-l minimalize pe marele poet.” („Atât de fragedă…”). Sau precum acesta, care ilustrează şi atitudinea lui Alex. Ştefănescu faţă de traductibilitatea poeziei eminesciene, decupat din citirea ştefănesciană a poemului „Crăiasa din poveşti”: „Un istoric la modă face afirmaţia exorbitantă şi falsă că Eminescu şi-a cucerit cititorii doar prin muzicalitatea versurilor lui. Drept urmare, când este tradusă, poezia eminesciană îşi pierde – susţine acelaşi istoric – singurul ei atu, muzicalitatea, şi nu mai spune nimic străinilor. // „Originalitatea lui europeană, ca poet romantic, este relativă şi discutabilă. Eminescu i-a cucerit pe români prin uluitoarea muzicalitate a poeziilor sale. În traducere, această misterioasă calitate se pierde şi nu este de mirare că Eminescu, ca «produs de export», este aproape inexistent. (Lucian Boia, „De ce este România altfel”, ediţia a II-a adăugită, Bucureşti, Ed. Humanitas, pag. 50) // Nimic mai departe de adevăr. Lăsăm la o parte faptul că mulţi traducători talentaţi reuşesc să reconstituie în alte limbi muzica limbajului lui Eminescu. Dar, cu sau fără muzică, poezia eminesciană cucereşte prin noutatea uimitoare a viziunii asupra lumii. (…) Când citim «bulgări de lumină» auzim o muzică a ideilor care nu are nicio legătură cu sonoritatea versurilor.”
Pomenind de traducere, de data aceasta nu a lui Eminescu în alte limbi, ci de traduceri ale lui Eminescu folosite sau valorizate în creaţia sa, să amintim, pentru diferenţa de poziţie, de „Mănuşa (după Fr. Schiller)”, în care „s-a angajat (…) fără prea mare mobilizare intelectuală”, dând chiar senzaţia unei traduceri brute, poezia lui Schiller, crede Alex. Ştefănescu, atrăgându-i atenţia lui Eminescu „pentru că se potrivea cu starea lui de spirit din acel moment”, şi de „Veneţia”, după poezia lui Gajetan Cerri, „Veneding”, care „…prin reconstituirea sa nu numai în limba română, ci şi în limbajul poetic eminescian, sonetul a devenit al lui Eminescu.”
Cunoscuta pasiune a lui Eminescu pentru teatru apare în studiul lui Alex Ştefănescu recognoscibilă în multe poeme: în „Melancolie”, „Eminescu a convocat scenograful, maestrul de lumini, inginerul de sunet pentru a colabora la crearea unei atmosfere terifiante”, în „Călin (File din poveste)”, revederea protagonistului cu fata de împărat este „gândită de un regizor experimentat”, iar în descrierea nunţii, „Formidabil este fastul scenografiei create de poet”, „Numai în piesele lui Shakespeare, cu o virtuală regie inclusă în text, mai găsim o atât de bine stăpânită artă a punerii în scenă” („Melancolie”), „Familiarizat cu teatrul, Eminescu ştie întotdeauna să găsească o replica finală” („Ea-şi urma cărarea-n codru”) ş.a.
De altminteri, alăturându-l pe Eminescu lui Homer sau Dante, cel mai ades poetul român îi apare lui Alex. Ştefănescu apropiat de Shakespeare, însă nu doar prin arta desăvârşită a punerii în scenă, a spectacolului, cât, mai ales, prin integralitatea umanului zugrăvit în opera sa: „…am afirmat în diverse ocazii că opera lui seamănă cu Biblia, nu prin sacralitate, ci prin faptul că în cuprinsul ei poţi găsi citate pentru orice împrejurare. Revin acum şi – pentru a înlătura orice echivoc – propun alt termen de comparaţie, cu opera lui Shakespeare. Ca şi dramaturgul englez din a doua jumătate a secolului XVI şi începutul secolului XVII, poetul român din a doua jumătate a secolului XIX s-a pronunţat în privinţa a tot ceea ce a frământat sau va frământa vreodată fiinţele omeneşti” [„Călin (File din poveste)].
Dorinţa lui Alex. Ştefănescu de a atrage vârstele tinere la citirea poemelor eminesciene (publicate integral în secţiunea finală a fiecăruia din cele două volume) îl determină să recurgă la trimiteri, la comparaţii accesibile acestora pentru că sunt ale timpului lor: în „Noaptea”, „iubita poetului este capabilă de o tandreţe ritualizată al cărei know-how nu mai este cunoscut în lumea de a zi”, în „Melancolie” simte „o atmosferă terifiantă”, „compusă la rece, ca aceea din filmele lui Hitchock”, iar în „Lacul”, scenele de dragoste „sunt aproape toate virtuale (ca şi acelea trăite azi de mulţi tineri pe Internet)”.
Tonul confesiv, amintirile, previzibile în cele mai multe cărţi publicate după anul 2000 – jurnale, convorbiri, publicistică -, apar surprinzător, raportate nu la condeiul lui Alex. Ştefănescu, ci la ansamblul exegezei eminesciene, şi în „Eminescu. Poem cu poem. La o nouă lectură”. Dacă în comentariul la „Împărat şi proletar”, referinţa biografică reprezintă o paranteză – „P.S. Merită, cred, evocată aici, fugitiv, şi anchetarea mea de către Securitate în anul II de facultate (şi anume în primăvara lui 1967) pentru vina de-a fi scris o parodie după Împărat şi proletar, intitulată Ţăran şi secretar…”, în schimb, ca să apelăm la un alt exemplu, stăruind asupra termenului „încalte” din versurile „De nu m-ai uita încalte,/ Sufletul vieţii mele.”, în comentariul la poemul lor, „Floare albastră”, Alex. Ştefănescu îşi evocă bunica maternă: „Mi-aduc aminte că bunica mea din comuna Boroaia, dinspre Fălticeni şi Târgu Neamţ, recurgea frecvent la acest cuvânt în contexte de genul: «în război am pierdut multe, încalte mi-o rămas maşina de cusut pe care am îngropat-o în grădină» sau «încalte o scăpat popşoiul neatins, după grindina de astă-noapte!» Un cuvânt ca «încalte», rudimentar-trainic, ca un piron bătut în lemn de o mână aspră de ţăran, fixează versul în mintea cititorului.” Şi face şi pasul următor, al amintirii-reverie, declanşată de „enigmatica indicaţie topografică” a nunţii din „Călin (File din poveste)”: ,În anii adolescenţei, petrecute de mine în Bucovina, am văzut o asemenea pădure. Mi-a apărut în faţă, pe neaşteptate, după ce străbătusem – bineînţeles – «codrii de aramă» şi am avut impresia că am păşit, din greşeală, într-o altă lume, a purităţii şi gingăşiei”, reverie amendată cu o undă de umor: „Dând dovadă de spirit practic, mi-am luat de acolo bucăţi de scoarţă de mesteacăn ca să scriu pe ele versuri de dragoste.” În această notă, a confesiunii, Bucovina este prezenţa cea mai puternică în analiza băii de frumuseţe literară prilejuită lui Alex. Ştefănescu de lectura poem cu poem a liricii lui Eminescu, baie care ne înviorează şi pe noi, cititorii analizelor sale pe text, ca o binecuvântată ploaie de vară după o perioadă de secetă: „Deşi în copilărie m-am aventurat de multe ori în pădurile de fagi şi de brazi ale Bucovinei…” („Povestea codrului”), „Pentru cine cunoaşte însă dintr-o experienţă proprie «al umbrei întuneric» din pădurile Bucovinei (Ţara fagilor)…” ş.a. Întârziind încă puţin în perimetrul confesiunii din comentariile lui Alex. Ştefănescu, merită menţionate şi cele privind încercările cititorului îndrăgostit de Eminescu de a-i retrăi simţămintele care l-au însufleţit în scrierea unui poem: „Când am vizitat casa părintească a lui Eminescu din Ipoteşti, am mers să văd şi lacul evocat în această poezie (şi în altele)” („Lacul”). Tot astfel, călătorind în Danemarca, a dorit să vadă Marea Nordului, „ca să înţeleg prin ce îl fascina pe Eminescu…”, iar la Dresda s-a uitat aproape o oră la „Madona” lui Rafael, „având în minte versul eminescian «O, cum Rafael creat-a pe Madona Dumnezeie…»” („De câte ori, iubito…”).
Un alt secret la vedere al atractivităţii comentariilor la poemele eminesciene, ca şi al scrisului lui Alex. Ştefănescu, în general, se află în limbajul aparent simplu, amical, „la zi”, în care însă pulsează observaţii subtile, culturalitate, în care, de pildă, în „Călin (File din poveste)”, trimiterea la dicţionarul lui Lazăr Şeineanu stă firesc alături de o alta, la firma Christian Dior. Cred că apelul la acest limbaj ţine de educaţia primită de la profesorii Universităţii Bucureşti, între prime-le instituţii intelectuale receptive şi valorizatoare, inclusiv printr-un limbaj mai relaxat, ale scurtei, trecătoarei Primăveri de la Bucureşti, cum o numeşte Alex. Ştefănescu în „Istoria” sa, dar şi în preferinţa personală pentru gazetărie (pe care a practicat-o cu talent). Pe lângă, evident, înzestrarea criticului de a spune „pe înţeles”, lucruri complexe, savante, şi, în general, a farmecului literar al scrisului ştefănescian. Am gustat acest limbaj în toată savoarea şi profunzimea sa şi la recitirea comentariilor făcute poemelor eminesciene, nu însă fără să mă întreb la sfârşit câţi dintre zecile de liceeni suceveni care l-au întâmpinat pe Alex Ştefănescu pe treptele Bibliotecii Bucovinei, la ultima venire în oraşul fericitei sale adolescenţe, cu aplauze, urale şi flori, vor fi avut, vor avea răbdarea lecturii vârstei mele. Raportându-l la „chintensenţa mesajului ideilor” din creaţia eminesciană, Teodora Stanciu l-a caracterizat drept un limbaj „foarte prietenos” şi tot aşa l-a numit criticul literar Daniel Cristea-Enache în ediţia din 25 februarie 2024 a Revistei Culturale Trinitas, deschisă de vestea dureroasă a trecerii la cele veşnice a a lui Alex. Ştefănescu.
Cu analiza pe text, în premieră, a antumelor şi postumelor liricii eminesciene aproape în totalitatea lor, revelatoare de noutăţi şi noi frumuseţi, în acest limbaj, nu doar prietenos, ci de multe ori chiar seducător, prin Alex. Ştefănescu, într-o perioadă anunţând semnele apusului interesului pentru lectura poeţilor, a beletristicii, critica literară din primul sfert al veacului XXI a făcut maximum pentru prezenţa literaturii şi a poeziei lui Eminescu în viaţa noastră.
Comentarii