Nu e greu de văzut că – deşi fiecare cu ale ei, de etapă, conjuncturale ori, pe limba dragă vremii, cu specificul şi cu particularităţile de rigoare – poveştile celor trei ani aici în discuţie, 1952, 1961 şi 1968, se întâlnesc şi se contopesc în câteva lucruri care, în ciuda vigorii aparente sau chiar reale a diferenţelor, le sunt, de fapt, comune.
Regimul e acelaşi, al deţinerii şi exercitării puterii în scopul ultim al deţinerii şi exercitării puterii – sigur că modern şi progresist, sub umbrelă ideologică şi prin partid. Încât în poveşti e vorba peste tot, în esenţă, de scene din viaţa de partid (un pic alta decât cea livrată publicului şi consemnată în istorii oficiale), poate că ceva mai tari decât ale altor ani, dar nu peste tot şi în orice caz, marcate adânc de aventurosul impus de personajele lor principale şi de mobilul care angajează şi mişcă aceste personaje: puterea. Perla târzie, elaborată meticulos, a coroanei – sub care se adună dintotdeauna şi de neoprit, cvasinstinctual, alergătorii şi bătăuşii înzestraţi natural, intratabil, pentru a domina şi a lua în stăpânire semeni. Nicicum în iubire, ataşament, dăruire, jertfă, ci într-o cursă crâncenă – poate că prima într-un clasament al celor care s-au dovedit ignorante ori chiar în opoziţie deschisă cu valorile umanului – pentru obţinerea puterii în varianta ei cât mai apropiată de cea absolută. Acum, modern şi progresist, gestionată personal prin intermediul, întotdeauna, al unei clici de adepţi şi executanţi leali plătiţi cu avantaje din câştigul pe seama tuturor. Iar asta în şi numai prin Partid, în povestea acestuia. Ţară, popor, republică, democraţie, stat şi instituţii, mai ales după ce Partidul devine unic şi se autoconsacră drept forţă politică conducătoare a societăţii, rămân deoparte şi cu cât vocabula care le desemnează apare mai frecvent în discursul tribunei oficiale, cu atât ele se cer mai suspectate de a fi numai pretexte, argumente conjuncturale, chiar de durată, cârjă de nevoie, sprijin la trecut puntea. Acolo Partidul îşi trimite emisarii – ca să-i aplice întocmai politica, indiferent dacă terenul e conceput ca fiind al unei practici de iniţiere sau de perfecţionare ori ca muncă de jos pentru foarte necesarele din când în când exemple de păcătuire în respectarea liniei, în vreme ce acasă, în curtea proprie, unde se cântăreşte, se preconizează şi decide totul, Partidul îşi vede înainte şi consecvent de ale lui.
Aşa începând, poate, în R.P.R., cu 1952, când par fie coapte, fie prielnice mai toate condiţiile pentru ca Partidul – care a cam pus frâul pe mai orice până la această dată (pentru sine şi pentru tutorele lui sovietic) – să intre întreg pe mâna unui singur conducător. Stalin – acum tot mai mult doar citabil şi, în măsura în care mai e o voinţă şi o forţă aievea (activă încă mai ales în problematica evreităţii sau numai a sionismului) – arată poziţionări care ar fi fost păcat să treacă nespeculate şi neexploatate. El se rezumă tot mai vizibil la a vrea un lagăr unit şi puternic, ceea ce presupune partide ale proletariatului puternice, nesubminate de fracţionisme, precum şi, fireşte, conducători puternici, fermi şi loiali.
În R.P.R., Gheorghiu-Dej este un naţional (în dublu înţeles: nemoscovit şi, cunoscut fără doar şi poate cât trebuie Kremlinului, un adept în discreţie abilă al unei moderate căi naţionale), iar Stalin îl acceptă aşa cum este, pentru că în democraţia populară de la Dunăre şi din Carpaţi cursul este unul pozitiv sub mai orice aspect. Din categoria specificului şi a particularităţilor, prizat fiind cu măsură, nuanţat, naţionalul serveşte aici din plin cauzei şi este mai ales o ustensilă bine mânuită de obţinere a susţinerii populare şi, deci, a unei puteri reale şi garantate în exercitarea căreia nu e cazul să se intervină. De unde, aici, şi grija mare acum pentru, problemă spinoasă, a se lămuri satul şi a se evita bulversarea lui altfel decât în temeiul justei lupte de clasă în acţiunea de stabilire şi de colectare a cotelor agricole obligatorii şi pe urmă în procesul complicat al colectivizării. Cert însă, pe bază de dovezi, niciun risc de tito-ism. Când a trebuit, s-a probat cu prisosinţă ataşament faţă de Moscova în chestiune şi nu numai. Ridicarea de pe frontiera cu Iugoslavia şi stabilirea în Bărăgan a circa 40.000 de duşmani şi nesiguri în vara lui 1951 este doar un exemplu. Apoi, încă fiinţând (până în 1953), Frontul Plugarilor nu-şi asociază nimic negativ, ci dimpotrivă. Conducătorul lui, un burghez simpatic total convertit, a condus excelent guvernele în fruntea cărora, inteligent strategic, a fost pus să stea – mai bine decât un comunist sadea, chiar moscovit – şi, în plus, prin el şi prin partidul lui, tot strategic, s-a ţinut aproape de transformările revoluţionare şi de cauza proletară o parte însemnată a societăţii, cea încet-încet şi ea convertibilă. Important, fără dizolvare a Partidului în masă, fără lichidatorism.
Încât, deşi o supraveghere atentă şi permanentă se impune, precum şi asistenţa prin consilieri răspândiţi peste tot, nici vorbă totuşi de măsuri precum cea din Cehoslovacia, unde secretarul general al Partidului Comunist, Rudolf Slánský, al doilea om al regimului (după preşedintele partidului, Klement Gottwald), decorat în vara lui 1951, este arestat în toamnă, împreună cu alţi fruntaşi politici, învinuit eficient – de troţkism, titoism, sionism şi acţiuni în slujba imperialismului american –, condamnat la moarte şi executat prin spânzurare peste un an. Evreu şi moscovit, încărcat de merite revoluţionare şi în sovietizarea ţării, Rudolf Slánský n-a obţinut susţinerea lui Stalin – ceea ce, în absenţa unor informaţii care să impună o altă explicaţie, este posibil să fi deschis la Bucureşti ochii şi să fi dat sugestii în privinţa unei acţiuni de aceeaşi factură necesare şi de o anume urgenţă. Ceva înrudiri n-ar fi greu de evidenţiat – deşi, poate că dovadă a absenţei amestecului Moscovei, în R.P.R. nu s-a ajuns la soluţia extremă în eliminarea grupului fracţionist (supraîncărcat totuşi, pentru orice eventualitate, cu de toate păcatele de linie partinică posibile, inclusiv contradictorii, precum, de pildă, deviere de dreapta, dar şi de stânga).
Mijlocul anului politic 1952 aduce, astfel, impresia ruperii bruşte a unui zăgaz. Imediat după votarea în plenara din mai a excluderilor şi a coborârii în rang de partid – şi, ulterior, de stat – a Anei Pauker, survin schimbări de anvergură şi semnificaţii felurite, probabil că unele dintre el deliberat învăluitoare. Decisiv însă, Gheorghiu-Dej devine, la începutul lui iunie – de repetat, ca şi Stalin –, preşedinte al consiliului de miniştri (după ce fusese vicepreşedinte). În prealabil, pregătit, Petru Groza îşi depune mandatul guvernamental şi acceptă propunerea de a ocupa funcţia de preşedinte al prezidiului M.A.N. – vacantată pentru că M.A.N. a aprobat solicitarea tov. acad. prof. C.I. Parhon de a fi eliberat din aceată funcţie spre a se dedica cercetării. Tot el, tov. dr. Petru Groza, a anunţat că Prezidiul Marii Adunări Naţionale, în unanimitate şi cu însufleţire, propune drept candidat în funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri pe cel mai bun fiu al poporului nostru, conducătorul iubit al poporului muncitor şi al clasei muncitoare, secretarul general al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej – şi, desigur: Cei prezenţi au întâmpinat această propunere cu aclamaţii şi urale îndelungate. Minute în şir, deputaţii şi-au manifestat dragostea faţă de conducătorul oamenilor muncii din R.P.R… Mai mult, spune Scânteia: În momentul în care tov. Gh. Stoica a declarat ales ca preşedinte al Consiliului de Miniştri pe tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, deputaţii şi numerosul public ce se afla în balcoane au izbucnit în urale puternice care au durat minute în şir. Doar Ana Pauker şi numele lui Stalin să se mai fi bucurat până atunci, în regimul nou, de aşa dovezi de iubire.
Urmează alegeri pentru Marea Adunare Naţională şi să fie votată nouă constituţie – ceea ce aduce inclusiv un nou imn de stat, unul care însă nu privilegiază ca expresie naţionalul, ci dimpotrivă. Dar Gheorghiu-Dej vine cu oamenii lui în conducerea politică şi în administrarea treburilor ţării, iar între aceştia, camuflaţi încă, cel puţin doi vor prelua şi exprima în viitor – în maniere diferite şi de pe poziţii diferite – ceea ce unii au numit naţionalismul funciar al lui Dej. Este vorba de Alexandru Drăghici şi de Nicolae Ceauşescu, amândoi înaintaţi acum la gardul de general-locotenent, primul devenind ministru al Internelor în locul lui Teohari Georgescu şi, în scurt timp, al Securităţii desprinse de Interne, iar al doilea, doar ceva mai tânăr – urcând deocamdată în ierarhia de partid.
Nu însă printr-o întâmplare sau în temeiul vreunei evoluţii fireşti se sparge zăgazul. Privite cu atenţie, lucrurile arată mai peste tot elemente pregătitoare de certă intenţionalitate. În plenara din 26-27 mai, excluderile se decid după ce se ia act de rapoartele prezentate C.C. al P.M.R. de către Comisia de Partid – ceea ce implică o cercetare prealabilă efectuată într-un anume spirit şi un acord suficient de larg în privinţa concluziilor. Nu e de ignorat nici faptul că ministrul de Externe Ana Pauker primise însărcinări legate de revoluţionarea agriculturii. Pusă apoi în situaţia de a se exprima – pentru a i se evalua astfel poziţionarea, o stratagemă frecventată –, Ana Pauker are ocazia să cadă în capcană, spre exemplu, fiind evident excesivă în insistenţa pe internaţionalismul proletar şi în definirea, legată de acesta, a patriotismului într-un articol preluat de Scânteia din oficiosul Cominformului. Nu e vorba de a fi pro-priu-zis în afara liniei, ci doar de inabilitatea de a se conforma cursului conjunctural şi de a-şi trăda astfel situarea în adversitate. În adecvare străluceşte, în acest timp, Al. Drăghici comemorându-l pe Lenin ori scriind în gazeta comuniştilor din Bruxellles, sub portretul lui Gheorghiu-Dej, că politica stalinistă (…) a făcut cu putinţă ca eliberarea României de către Armata Sovietică să aducă ţării noastre, pentru prima oară în istoria ei, adevărata independenţă şi suveranitate naţională. Tot adecvat, în deplin asimilat regim moscovit al uzului de cuvinte, se aniversează Independenţa de Stat şi trei ani de la istorica Hotărâre privitoare la construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră şi se anunţă că apele Volgăi s-au unit cu ale Donului tocmai când conducătorul încercat al partidului şi poporului nostru este ales să conducă şi guvernul ţării.
AUREL BUZINCU
Comentarii