Cu titlu la vama destinului

(In memoriam Gheorghe Ungureanu)
Nu scriu prea des asemenea materiale. Îmi vine greu… Dar uneori viaţa le impune. De fiecare dată, când mă gândesc la acele persoane despre care eşti nevoit să scrii la trecut, mă întreb de ce nu am spus noi acele cuvinte frumoase atunci când cel plecat era printre noi. De ce le rostim când nu mai este printre noi, când ne părăseşte…
Am scris despre sute de oameni în viaţa mea, am făcut felicitări, interviuri, reportaje, informaţii… Nu ştiu dacă o dată sau de două l-am pomenit, în treacăt, pe cel care a fost (Doamne, ce greu e să rosteşti acum aceste cuvinte la trecut!) tânărul Gheorghe Ungureanu. Regret că nu i-am spus aceste cuvinte simple de laudă pe când era printre noi. Mai regret că în această primăvară, era cam frig atunci, în acel Prier capricios, când au fost poeţii din regiune la o frumoasă întâlnire cu elevii şi profesorii de la liceul din Cupca, tocmai Gheorghe Ungureanu a lipsit. N-a venit atunci, nu va mai veni niciodată de acum, va veni doar amintirea!…
Gheorghe Ungureanu a fost unul dintre acei tineri modeşti care nu s-au prea afişat la ceremoniile noastre, de-a lungul anilor. Cu ani în urmă, apărea discret pe scenă la tradiţionala sărbătoare „Florile Dalbe”, în rolul lui Moş Crăciun. Glumeam pe urmă, când ne întâlneam pe la Sediul Societăţii „Mihai Eminescu”, întrebându-l ce mai face Moş Crăciun al nostru. Nici ca poet nu apărea prea des pe scenele noastre, lăsând şi aici pe alţii să se promoveze. Participa la şedinţele cenaclului „Maşina cu poeţi”. Apăreau poeziile sale, uneori, în almanahuri, reviste, ziare. Am în biblioteca mea şi primul său volum de versuri, „Eu fără titlu”, aşa cum le am pe rafturi aparte pe ale tuturor scriitorilor noştri bucovineni. Cei de ieri şi de azi. Mai era şi traducător de manuale. Mai ştiu că pregătea pentru tipar o nouă carte. Priceput la toate celea. Aflasem de la foştii colegi de facultate, de la Filologia română, că avea şi o voce bună, cântând în duet cu fostul meu elev şi fostul său coleg de facultate şi cameră la căminul studenţesc Vasile Lazurca, originar din Cupca, aflat acum cu traiul departe de baştină. Vasile cânta la acordeon, iar Gheorghe cu vocea-i puternică. Păcat că nu voia să cânte solo la ceremoniile noastre de suflet de la Cernăuţi.
În schimb gustam cu plăcere din sarmalele, carnea, slănina, brânza pregătite toate cu pricepere în arta culinară, la mesele ce urmau după ceremoniile noastre. O altă îndeletnicire venită puţin din umbră parcă, dar atât de necesară, plăcută şi trebuincioasă. Mai ales pentru cei veniţi de departe.
…Deodată, marţi seara, săptămâna trecută, vestea venită prin mijloacele de informare ne-a şocat pe toţi: Gheorghe Ungureanu, vicepreşedintele Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română „Mihai Eminescu”, membru al Consiliului de conducere în Asociaţia Scriitorilor Bucovineni, poetul, activistul, patriotul… a plecat! Aşa deodată şi pe neaşteptate…
Am citit cu durere în suflet cele scrise din suflet şi cu durere, aşa cum scriu şi eu acum, de Nicolae Şapcă, Dorin Popescu, Vladimir Acatrini, Gheorghe Bodnariuc, Maria Toacă, Vasile Carlaşciuc (îmi cer scuze dacă am neglijat pe cineva), cât şi sutele de mesaje de condoleanţe, de susţinere pentru familia îndurerată, colegii, prietenii, fraţii de condei, cunoscuţii…
Prea degrabă, prea repede, prea pe neaşteptate a plecat spre zările albastre, spre neuitare, cel care a avut un titlu deosebit la vama destinului: cel de om, patriot, activist, român. De acum vor veni amintirile. Amintirile despre un om de omenie, bun familist, talentat, sincer, bun, modest, amabil – Gheorghe Ungureanu. Amintire veşnică, Gheorghe! (Cu adânc omagiu, membrii Asociaţiei „Dacia Străbună”, în numele căreia semnează prof. ELEONORA SCHIPOR)