În data de 28 noiembrie, de Ziua Bucovinei, primarul Vasile Zamcu din Stulpicani a organizat o şedinţă publică a Consiliului Local în Sala de festivităţi a Casei Tineretului din localitate, ocazie cu care a avut loc, în prezenţa unui public select şi într-o atmosferă înălţătoare, o memorabilă manifestare dedicată Unirii Bucovinei cu Ţara Mamă şi omagierii fiului satului Filaret Toma, una dintre marile personalităţi ale comunei şi, implicit, ale Bucovinei, fost deţinut politic o lungă perioadă de timp.
Născut în 1925, într-o zi providenţială, în cea a Unirii Bucovinei, Filaret Toma avea să urmeze în viaţă un drum sinuos, în care injustiţia epocii străbătute i-a pus piedici aproape insurmontabile. Înzestrat cu deosebite calităţi intelectuale, a fost remarcat de directorul şcolii din Stulpicani, care le-a recomandat părinţilor săi să îl trimită mai departe la şcoală. După terminarea Şcolii Normale de Băieţi „Ştefan cel Mare” din Bacău, revine în satul natal ca dascăl la şcoala unde a desluşit primele taine ale învăţăturii. Toate întâmplările vieţii, momentele dureroase cărora le-a supravieţuit au fost povestite cu mult har într-o carte despre dramatismul epocii ce a urmat după alegerile din 19 noiembrie 1946, şi anume în Pe drumul pavat cu ghimpi, apărută în două ediţii, în 2005 şi 2013. Este o carte definitorie pentru literatura spaţiului concentraţionar românesc, dar şi un veritabil volum memorialistic dedicat unei vieţi trăite cu demnitate, cum rar se poate întâlni. Filaret Toma se dovedeşte un povestitor talentat, unic în spaţiul bucovinean.
În existenţa sa, tot răul a plecat de la un raport al comisiei secţiei de votare din Stulpicani de la alegerile generale din 19 noiembrie 1946, în care s-a consemnat un neadevăr, că elemente violente au perturbat buna desfăşurare a alegerilor, folosindu-se arme de foc şi tăierea legăturilor telefonice în scopul intimidării comisiei electorale ş.a. Pentru Filaret Toma, care la nici 21 de ani, ca tânăr cadru didactic, era şeful Tineretului Partidului Naţional Ţărănesc, începe o perioadă în care teama de a fi arestat i se cuibăreşte în suflet odată cu percheziţiile pe care autorităţile le-au efectuat în sat, inclusiv la casa părinţilor săi, unde avea, sub perna pe care dormea, un pistol. Înainte de a începe percheziţia, respectivul obiect compromiţător a fost luat de acolo şi ascuns în altă parte de către sora sa Viorica, iar mai târziu a fost aruncat de Filaret într-o adâncă fântână de slatină din Poiana Slatinei de sub Corhană.
Imediat după ce Securitatea a început căutările pentru arestarea capilor locali ai legionarilor şi nu numai, Filaret Toma se ascunde în Poiana Flocii, care devine pentru el un fel de axis mundi existenţial, de unde observa ce se întâmplă la casa părintească şi în sat, urmărea pe cer trecerea avioanelor pe care le spera în deşert a fi cu trupe de desant americane trimise spre a ne elibera de ruşi, după cum aflase, pe şoptite, de la lumea ce susţinea că „vin americanii”.
În acelaşi areal geografic îşi găsise adăpost Gheorghe, fratele colegului său Traian Cotlarciuc, învăţător şi el la şcoala din sat, şi alţi fugari care au avut legături cu legionarii. Primii arestaţi au fost directorii şcolilor din Stulpicani şi Negrileasa, Vasile Onciu şi, respectiv, Andruceac, fiind căutaţi Gh. Cotlarciuc şi Gh. Ţigănescu.
Din acea vreme tulbure, destinul lui Filaret Toma urmează un traseu aşezat sub semnul terorii, care, odată cu arestarea, s-a întins de-a lungul a zece ani, relatat cu lux de amănunte şi cu mult talent în paginile cărţii. Spunea unul dintre vorbitori, istoricul Vasile Diacon, fiu şi el al satului, despre lecturarea acestei cărţi, că „am citit-o plângând şi am plâns citind”.
Anii de studenţie la Facultatea de Planificare din cadrul Academiei Comerciale din Bucureşti, transformată ulterior în Institutul de Ştiinţe Economice, absolvită în anul 1950, când a fost pus la dispoziţia Ministerului Industriei Alimentare, ca economist la Serviciul planificare, au stat sub semnul încercării de a constitui un grup de rezistenţă anticomunistă şi al unei accentuate preocupări de a nu fi descoperit, fiind foarte atent la persoanele cu care intra în contact, mai ales la cele care îşi manifestau interesul pentru a intra în gruparea ce se înfiripa. Dar inevitabilul a venit, după ce a fost fugar mai bine de un an, la sfârşitul lui martie 1952, când a fost arestat şi încarcerat la Rahova. Ca deţinut politic a îndurat chinuri cumplite, greu de imaginat astăzi. După trei ani de anchete a venit, în mai 1955, condamnarea la zece ani temniţă grea, când, după cum afirmă Filaret Toma, „În puţinele minute când ne mai scotea la aer, puteai vedea la lumina zilei cât de cadaveric arată fiecare dintre noi. La foarte mulţi se observa cum li se stinge-n ochi destinul”.
Gulagul românesc, pentru Filaret Toma, a fost constituit din arestul Securităţii de la Rahova, urmat de cunoscutele locuri de încarcerare de la Jilava, Dej, Gherla, Aiud, Colonia Strâmba, Lagărele de la Stoieneşti, Periprava ori Giurgeni.
Memorabilă pentru el a fost întâlnirea, când era la tăiatul stufului în colonia de la Periprava, cu un fost elev al său din Stulpicani, Nicolae Popescu, unul dintre soldaţii care păzeau deţinuţii. Deşi soldatul avea obligaţia să raporteze imediat conducerii coloniei că el cunoaşte un deţinut, spre a fi transferat la un alt grup de deţinuţi spre a-i supraveghea, a tăcut şi, fără ca cineva să-şi dea seama de acest lucru, a reuşit o dată, doar o dată, să-i trimită o gamelă cu mâncare, ca supliment. Gestul a contat enorm de mult pentru susţinerea morală a lui Filaret Toma. Ceva mai târziu, când a plecat în permisie, Popescu a dus vestea tatălui lui Filaret, că acesta este sănătos şi va veni acasă nu peste mult timp.
Într-adevăr, după zece ani de temniţă grea a fost eliberat la sfârşitul lui martie 1962.
Despre cum îşi explică el faptul că a scăpat cu viaţă din infernul îndurat la Jilava şi în alte puşcării, scrie următoarele rânduri profund mişcătoare sentimental: „Acolo în smoala Reduitului şi aiurea, am simţit mai mult decât oricare altul, ajutorul rugăciunilor mamei mele. În iubirea ei nestinsă, la sute de kilometri depărtare, ea simţea dezastrele în care mă zbat. Credincioasă cum era de fapt, în genunchi de la icoană la icoană, de la mănăstire la mănăstire, cu rugăciuni învăluite-n post negru şi lacrimi amare, disperată cerea cu glas, ca Cel de Sus în mărinimia Sa, să-mi uşureze, dacă este cu putinţă, suferinţa. Şi Cel de Sus i-a primit rugăciunea. Numai aşa pot să-mi explic cum în torturile neîntrerupte, timpanele de la urechi nu mi-au fost sparte, dinţii din gură nu mi-au fost săriţi, coastele şi şira spinării nu mi-au fost rupte, cum sângele care-mi gâlgâia pe gură şi nas se oprea înainte de a fi târât la o chiuvetă. Numai aşa pot să-mi explic cum în timpul grevei de la Securitate, puroiul şi sângele închegat aciuat zile în şir în cavitatea bucală înţepenită-n umflătură, nu mi-a afectat restul sângelui din organism. Medicii de la Spitalul Văcăreşti, forţându-mi deschiderea gurii, au rămas şocaţi de infecţia, murdăria şi duhoarea ce le-a fost dat să vadă ce-a ieşit din gura mea…”.
Cu ocazia acestei manifestări omagiale, Primăria şi Consiliul Local Stulpicani au înmânat sărbătoritului o Diplomă aniversară, pe care stă scris: „Se acordă cu prilejul împlinirii venerabilei vârste de 100 de ani domnului Toma Filaret, fost deţinut politic şi cetăţean de onoare al comunei Stulpicani, în semn de recunoştinţă şi respect pentru sacrificiul, curajul şi demnitatea demonstrate de-a lungul vieţii, precum şi contribuţia adusă comunităţii”, şi o Plachetă de Onoare, iar Parohia Sfântul Toader din Stulpicani i-a acordat o Diplomă de vrednicie la împlinirea celor 100 de ani, „pentru mărturisirea dreptei credinţe prin cuvânt şi fapte, pentru jertfa şi dragostea faţă de neamul românesc”.
Cele două momente ale manifestării de la Stulpicani au fost încununate de prezentarea datelor istorice şi importanţa actului Unirii Bucovinei cu Ţara Mamă, ca act preliminar al Marii Uniri, făcută de profesoara Sorina Oblezniuc, şi de prestaţia artistică a unui grup de elevi, dedicată momentului festiv prilejuit de împlinirea a 107 ani de la Unire.
După această manifestare, important rămâne faptul că stulpicănenii vibrează sufleteşte la marile sărbători istorice ale neamului nostru şi că îşi omagiază personalităţile cu diferite ocazii, care, iată, rămân de neuitat.
ELIS D. NOCAI
Comentarii